Am citit cu legitimă curiozitate cartea “Între lună şi soare” a lui Dumitru Mămăligă şi constatăm din capul locului interesul pe care ni-l provoacă o seamă de nuvele cam uşor detaşabile de la acel tot întreg care ar fi cazul să constituie un roman autentic.
Chiar ne-au plăcut secvenţele în care protagonistul cărţii e prezentat în ipostaza unui lovelas autohton, în relaţiile lui cu “fiica şefului gării din Brest”, apoi cu Ksenia – “Frunte albă, de marmură, ochi negri, profunzi şi limpezi”, cu tânăra poloneză – “fată cu faţa rotundă – sexi şi apetisantă”. Aceste miniromane amoroase probează îndemânarea de nuvelist a autorului, dar curând ele se pierd în vălmăşagul întâmplărilor evocate, în orice caz nimeresc definitiv în umbra relaţiilor protagonistului cărţii, în adevăr consistente şi operante în contextul acesteia, cu Lucia, apoi cu Merina. Ba pe la mijlocul cărţii Gheorghe Stejăreanu mai are o relaţie, nelipsită nici aceasta de interes, dacă o privim “în sine”, cu Iulia, care însă rămâne şi ea lesne detaşabilă de… ceea ce ar vrea să fie un roman.
Noua carte a autorului începe cu adevărat odată cu intrarea în acţiune a Luciei, apoi a Merinei. Ar putea fi considerată importantă, ca personaj, Amanda, deoarece, spre deosebire de “eroinele” enumerate anterior, aceasta are funcţia de catalizatoare a sentimentelor şi atitudinilor Merinei.
Oricum, relaţiile lui Gheorghe Stejăreanu cu Lucia şi, ulterior, cu Merina pot constitui un bun început şi chiar un serios suport psihologic pentru un roman.
Sumedenia de peripeţii ale protagonistului cărţii de pe urma îmbolnăvirii, tratamentului şi lecuirii lui sunt poate prea amănunţite, dar le-am parcurs cu aceeaşi curiozitate la care ne-au obligat subiectul şi – cum altfel? – o anumită dibăcie propriu-zis literară a autorului care, intuind impresia de saţietate produsă de relatarea minuţioasă a peripeţiilor personajului între medicii chişinăuieni şi cei moscoviţi, se adresează în câteva rânduri cititorilor: “Să mai continuu? Nu v-am plictisit?” (pag. 104), “Mai citiţi aceste rânduri? Nu v-am plictisit?” (pag. 119), “Dar (Doamne, câte dar-uri în această lucrare!)” (pag. 130), “Nu vi s-a făcut urât de atâţia doctori şi doctoriţe? Mai citiţi cartea? Dacă da, voi continua…” (pag. 143).
Finalul neaşteptat, deşi nu şi imprevizibil, constând în divorţul cerut de Merina, este logic şi bine plasat de autor la capătul unor relaţii amoroase specifice cu Lucia, Amanda şi Merina. Este bine că autorul nu explică, nu dezvăluie starea de spirit a lui Gheorghe Stejăreanu vizavi de comportamentul Merinei. Lucrurile sunt clare din desfăşurarea subiectului şi fără explicaţii autoriceşti care ar putea să ne plictisească în adevăr.
După opinia noastră, ar fi bine ca autorul să-şi mai cizeleze cartea, până s-o facă un roman rezistent: să-şi întemeieze naraţiunea pe mai puţine aventuri amoroase ori să găsească tuturor acestora punţi trainice care le-ar integra organic în acel tot unitar, nedezmembrabil, care să poată fi considerat roman. Pe parcurs ar trebui ca domnul Mămăligă să renunţe pentru totdeauna la noţiunea de “Mare Război pentru Apărarea Patriei” (pag. 4), la pomenirea unui nume ca “Pavka Korceaghin” (pag. 6), la compararea fiicei şefului gării din Brest cu… “un cireş copt” (pag. 7) (aceasta putea să se asemene, evident, cu o cireaşă!). Poate şi titlul cărţii ar trebui cântărit mai bine, de vreme ce simbolurile binelui şi al răului ar necesita să fie nuanţate mai convingător decât prin lună şi soare, ambele având conotaţii pozitive.
Oricum, în persoana lui Dumitru Mămăligă avem un scriitor în proces de formare, care alimentează unele speranţe nelipsite de temei. Rămâne ca domnia sa să-şi valorifice cu responsabilitate şi perseverenţă potenţele creatoare, astăzi îmbucurătoare, însă deocamdată insuficiente.