Prezenţa ideilor şi a motivelor leibniziene în manuscrisele eminesciene, fie şi ca reflecţie constructivă, dovedeşte o receptare matură a gândirii filosofice din partea regelui literaturii române.
Menţionarea numelui lui Leibniz sau a unor motive leibniziene pune accentul pe latura constructiv teoretică de care are nevoie poetul în înţelegerea lumii sau a edificării unei concepţii asupra lumii. De exemplu: „Tot ce este are o raţiune de a fi” (MS. 2267, f. 31), redă, evident „principiul raţiunii suficiente” (Monadologie, 32) sau „Toate sunt o ecuaţiune. Orice moment în viaţa universului e ecuaţiunea momentului următor. Orice moment prezent e ecuaţiunea momentului trecut” (MS. 2267, f. 82). Acest text eminescian face trimitere la Monadologie, 22: „…orice stare prezentă a unei substanţe simple este, în chip natural, o urmare a stării sale precedente, aşa încât prezentul ei cuprinde viitorul”.
În manuscrisele lui Eminescu întâlnim câteva reflecţii care abordează probleme ce denotă o investigare în direcţia unei viziuni eminesciene despre lume (cum apare, de exemplu, în nuvele şi poezie – n.n.), dar reflecţiile acestea merg în continuarea gândurilor leibniziene. (A se vedea MSS. 2257, 2 r. / 2 v. şi 2285, 180 v.). Iată, spre exemplu, conţinutul celui din urmă: „Pe tărâmul metafizicii există o opoziţie între sistemele moniste şi cele pluraliste. Oricât ar putea fi de diferite între ele, sistemele moniste au toate laolaltă comun faptul de a recunoaşte ca adevărat existenţă originară numai o substanţă. Ele se situează în esenţă pe punctul de vedere spinozian. Sistemele pluraliste, dimpotrivă, au comun faptul că acceptă mai multe esenţe originare, mai multe ireductibile, fie acestea atomi (monade – n.n.) sau oricum s-ar numi ele”. De fapt, ideea monadei e prezentă şi în fragmentul de nuvelă Moş Iosif: „După el fiecare atom era centrul lumii întregi, adică a nemărginirii, şi fiecare sta în legătură cu toate lucrurile lumii”.
În Archaeus M. Eminescu readuce ideea unităţii absolute, monadice, precum şi pe cea a principiului raţiunii suficiente: „Ei bine, spune bătrânul, Archaeus este singura realitate pe lume, toate celelalte sunt fleacuri – Archaeus este tot… Cugetări imposibile nu există, căci, îndată ce o cugetare există, nu mai e imposibilă şi dacă ar fi imposibilă, n-ar exista. Condiţiile a orice posibilitate sunt în capul nostru”.
Evident, paralela „lumii posibile” şi lumea noastră reală în raport cu acestea, precum lumea monadologică leibniziană, este prezentă şi în Sărmanul Dionis, unde Dan-Dionis reflectează astfel; „Câţi oameni sunt într-un singur om? Tot atâtea câte stele sunt cuprinse într-o picătură de rouă sub cerul cel limpede al nopţii. Şi, dacă ai mări această picătură, să te poţi uita în adâncul ei, ai revedea toate miile de stele ale cerului, fiecare-o lume, fiecare cu ţări şi popoare, fiecare cu istoria evilor ei scrisă pe ea – un univers într-o picătură trecătoare”. Observăm asimilate aici unele influenţele kantiene şi schopenhauriene, dar nu poate fi contestată în cazul dat şi o prezenţă a ceva leibnizian/monadologic. M. Eminescu utilizează chiar sintagma „armonie prealabilă”.
Rolul experienţei de cunoaştere a istoriei gândirii universale de către Eminescu, nu rămâne unul periferic, ci participă direct la plămădirea operei eminesciene, iar lumile creaţiei poetice, unde accentul cade pe instruirea valorică, poartă în sine şi ceva monadologic.
Leibnizian vorbind, spaţiul poetic este de fiecare dată al trăirii. Altfel spus, spaţiul este, el însuşi, o identitate absolută ca spaţiu al unei creaţii, dar aduce, numai şi numai sub specia sa, întregul univers al existenţei şi devenirii umane. De aici şi valabilitatea principiului continuităţii şi unităţii.
Prin urmare, lumile creaţiei poetice, unde accentul cade pe dimensiunea de instruire valorică, poartă în sine ceva monadologic, căci în poezie spaţiul nu poate să nu vină în primul rând după principiul: „deşi fiecare monadă creată reprezintă întregul univers, ea reprezintă mai distinct corpul care îi este în mod particular afectat şi a cărei intelechie ea o constituie” (Monadologie, 62). E spaţiul unui mod de a fi al umanului şi al creaţiei umane.
Revenind la spaţiul poetic eminescian, reţinem ideea că „spaţiile în devenire” ţin de însuşi modul de a fi al creatorului, care le şi face să fiinţeze complementar: spaţii ale dorului, ale visului, trăirii sentimentului naturii, chiar şi „spaţiul absolutului” (a se vedea Luceafărul). Este vorba, în fine, de „spaţii” ca expresii pentru distanţe, locuri, nivele existenţiale sau forme de trăire, create prin forţa de metaforizare a limbajului poetic. Instituirile valorice ca spaţii în metafore, alegorii, simboluri etc. vin monadic, „n-au ferestre”, ceea ce, în opinia filosofului Alexandru Boboc, „angajează opoziţii absolute şi absolutul opoziţiei, formă a imposibilului”. Exemplificăm cu ultima strofă din Luceafărul: „Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor şi rece”. În Peste vârfuri, spaţiile ce dispar pe măsură ce vin se pot integra, prin urmare, într-un orizont: „Peste vârfuri trece luna / Codru-şi bate frunza lin, / Dintre ramuri de arin / Melancolic codru sună. // De ce taci când fermecată / Inima spre tine-ntorn? / Mai suna-vei dulce corn, / Pentru mine vreodată?”.
Specificul acestor „spaţii” constă în aceea că ele nu există, ci vin în prezent doar prin metafora şi mitul poetic, ajungând a fi „spaţii” de genul monadelor, „care nu pot începe decât prin creaţie şi nu pot sfârşi decât prin anihilare” (Monadologie, 6).
Interesul lui Mihai Eminescu pentru Gottfried Wilhelm Leibniz reiese „din numărul mare de texte în care genialul poet, interesat el însuşi de edificarea unei metafizici pe baza apriorismului kantian şi al ineismului leibnizian, se referă la teme şi foloseşte expresii leibniziene” (C. Floru). Aceasta, însă, nu vrea să însemne că marele nostru poet ar fi asimilat doar experienţa gândirii leibniziene.
Mai mult decât atât, însoţit de o profundă gândire filosofică şi realizat la un inegalabil nivel valoric, universul poetic eminescian probează rezultatul unei instituiri valorice autohtone, în care „influenţele filosofice sunt sesizabile ca ecouri (…) în spaţiul de lumină a teoreticului din configurarea viziunii despre lume ce însoţeşte prezenţa şi acţiunea creaţiei poetice” (Al. Boboc).
Aşadar, opera teoretică leibniziană doar reliefează, într-un fel sau altul, frumuseţea, profunzimea valenţei creaţiei şi gândirii eminesciene, prezenţa ei pe harta universităţii filosofice devenind una din cele mai accesibile şi comprehensibile.