Motto: „Între frânturile unui neam, cultura poate statornici acele legături ce nu se văd şi nu se pot împiedica.”
Nicolae Iorga

Sunt întrebat cu ce sentimente mă despart de anul care a t recut. Cred că 2007 a fost un an blestemat pentru spaţiul dintre Nistru şi Prut. Blestemat prin seceta care se abătuse asupra noastră, dar şi prin pârjolul oficialelor atacuri moldoveneşti, fără precedent prin amploarea lor, îndreptate împotriva României, concretizate prin nişte furibunde şi nefondate afirmaţii, dar şi prin expulzarea, la fel de nemotivată, din Republica Moldova a doi diplomaţi români şi, ulterior, a cinci preoţi români ale căror parohii ţin de Mitropolia Basarabiei. Presa chişinăuiană, afiliată puterii, a scuipat în obrazul României şi al conducătorilor ei cuvinte care nu s-au mai auzit în perioada postbelică. Ca niciodată, dârjaua politică a lovit în creştetul LIMBII ROMÂNE, al istoriei românilor şi al Mitropoliei Basarabiei. Ca nişte răni, urmele anului care a trecut vor rămâne pe inima tragicului pământ dintre Nistru şi Prut.
Bineînţeles că poziţia oficială în problema denumirii limbii noastre, a istroriei strămoşilor noştri, la fel intenţia de a schimba însemnele naţionale nu sunt susţinute de majoritatea savanţilor şi intelectualilor noştri. Cele câteva persoane care bat în struna oficială, mai exact care bat apa în piuă, par cu totul caraghioase. Iar acţiunile lor publicistice nu au alt efect decât unul opus. A intra în război cu intelectualii este o nebunie. Măcar şi pentru faptul că pace nu poate fi pe-această palmă de pământ  atâta vreme cât cele trei supreme valori ale neamului – Biserica, Limba Română şi Istoria Naţională – vor fi prigonite şi sugrumate, sfidându-se astfel ordinea firii pe care a statornicit-o Dumnezeu.
Să intrăm în subiect. Considerându-se cu de la sine putere un iluminist în mijlocul intelectualilor basarabeni, nefiind în realitate altceva decât un scai pe haina acestora, un oarecare Mihai Conţiu, suflat de vânturile primenirii României prin părţile cu totul confuze ale Republicii Moldova, vagabondul politic care este Mihai Conţiu îşi permite să intre cu coasa în floarea intelectualităţii noastre, ţinta principală fiind Nicolae Dabija – una dintre cele mai de seamă personalităţi de cultură aflate pe locul întâi pe lista neagră a cotidianului Moldova suverană. Frică de Nicolae Dabija, de Literatura şi arta, de Forul Democrat al Românilor din R. Moldova?! De unde vine această patologică ură pentru Nicolae Dabija?! Oaspetele nepoftit Conţiu se vrea luat în seamă. De aceea, se gudură ba pe lângă Mihai Cimpoi, ba pe lângă Andrei Strâmbeanu, ba pe lângă Constantin Tănase, ba pe lângă regretatul Gheorghe Cincilei – fost director al Muzeului nostru de Literatură, martir pe care nici măcar nu l-a cunoscut, victimă a totalitarismului, izgonit din fruntea Muzeului şi băgat, în cele din urmă, în mormânt din simplul motiv că îndrăznise să completeze fondurile bibliotecii Muzeului cu cărţi româneşti. Băgat în mormânt tot de apărătorii fantomei limbii  moldoveneşti  şi  ai   moldovenismului primitiv.
Românii însă pe lângă care se gudură demagogul Conţiu, inclusiv cei din mormânt, nu-i acordă nici o atenţie. Cât de bine i se potrivesc vagabondului slovele lui Nicolae Iorga: „Vai de capul duşmanului pe care nu-l primeşti ca prieten şi nu îl recunoşti ca duşman.”  La fel de bine îl prinde o altă cugetare aparţinând aceluiaşi genial cărturar: „Câinele rău latră tot aşa de tare şi atunci când are de p  ăzit o ruină.”  Născut cu nebunia în sânge, morişca politică M.Conţiu ştie să treacă rapid de la familiarismul bălos la înjurătura de golan liber de orice responsabilitate. La început, când relaţiile diplomatice dintre preşedintele Vladimir Voronin şi preşedintele României, Traian Băsescu, erau normale, M. Conţiu nu-l mai scotea pe domnul Băsescu din linguşitoarea sintagmă „preşedintele meu”, crezând că şeful statului român moare de bucurie citindu-l. (Aşa cred M. Conţiu şi redactorul-şef al cotidianului Moldova suverană, Ion Berlinski: că ziarul lor este citit de întreaga Românie, inclusiv de Traian Băsescu.) Atunci însă când direcţia vântului politic s-a schimbat, brusc s-a schimbat şi M. Conţiu: au început atacurile incalificabile la adresa preşedintelui statului român, Traian Băsescu, şi împotriva României în general. Iată, de zoile „implacabilului” Conţiu nu a scăpat nici ex-preşedintele României, Ion Iliescu – o istorică personalitate politică, ce a condus Ţara în cea mai complicată perioadă. Întrec orice măsură a obrăzniciei injuriile josnice adresate unui şir întreg de savanţi, scriitori, oameni politici, intelectuali moldoveni în general. Iată numele a numai câţiva dintre ei: Anatol Petrencu, Anton Moraru, Alexandru Moşanu, Ion Buga, Demir Dragnev, Nicolae Dabija, Anatol Codru, Dumitru Matcovschi, Valeriu Matei, Ana şi Alexandru Bantoş, Nicolae Rusu, Mihai Morăraş, Constantin Cheianu, Andrei Vartic, Vlad Zbârciog, Gheorghe Doni, Boris Druţă, Veronica Boldişor, Mircea Druc, Serafim Urecheanu, Vitalia Pavlicenco, Oleg Serebrian, Dumitru Braghiş... Atacaţi mai ales tânărul primar al muncipiului Chişinău, Dorin Chirtoacă, şi - se putea altfel?! -  preşedintele Partidului Liberal, Mihai Ghimpu, al cărui vicepreşedinte este chiar actualul primar. Mira-m-aş să nu fi sărit dulăul şi la beregata lui Ion Ungureanu, eminent regizor şi inegalabil ex-ministru al Culturii şi Cultelor. Nu sunt uitaţi, bineînţeles, nici ex-preşedinţii Republicii, Mircea Snegur şi Petru Lucinschi. Nu-i scutim de greşeli pe foştii preşedinţi ai Republicii. Dincolo de ele însă, în perioada  deloc uşoară a trudei lor pezidenţiale Limba română, Istoria românilor, Mitropolia Basarabiei, Tricolorul, Stema, moneda naţională au fost lăsate în pace. Nu a cunoscut restricţii sau îngrădiri  politice nici amplasarea pe Aleea Clasicilor a busturilor marilor scriitori români din partea dreaptă a Prutului.
Devenind procuror moral al întregii Românii, vagabondul nu putea să nu ajungă şi la Adrian Păunescu. Oaspetele Basarabiei, Conţiu, are tupeul să-l judece pe cel atins de geniu poetic, publicistic şi politic. Am citit chiar zilele astea o carte recent apărută, intitulată „Cu şi despre Adrian Păunescu”, de Violina Crăcană, în care peste o sută de academicieni, savanţi, scriitori, oameni politici, compozitori, cântăreţi, preoţi, medici, regizori, actori, sportivi, inclusiv un cioban, Ion Bratu, care a fugit din ţară cu oile şi cu măgarul în septembrie 1988, au găsit cele mai elogioase cuvinte pentru harul şi truda titanică ale clasicului în viaţă care este Adrian Păunescu. Numai câinele de pripas Conţiu – nu. Nu şi gata... Şi dacă zice Conţiu nu, a murit România... Dar să vedem ce spune ciobanul fugar: „Pentru cultura românească Adrian Păunescu a muncit cel mai mult. Şi pentru societatea românească a muncit mult. Ne-a iubit. Il iubim.” De ce a fugit păstorul Ion Bratu cu oiţele şi asinul său, se ştie. De ce a fugit M Conţiu, în timpul democraţiei, din Ţară în Republica Moldova, nu se ştie. Se va afla.
Tot zilele astea, am descoperit un zguduitor poem semnat de Evgheni Evtuşenko, tradus în româneşte de Ştefan Dimitriu, în care marele poet rus blestemă invazia armatei sovietice în Cehoslovacia lui 1968. Imediat mi-am amintit poemul lui Adrian Păunescu, scris şi publicat în chiar zilele invaziei roşii. Aceeaşi revoltă, acelaşi curaj şi aceeaşi demnitate umană. Şi la poetul rus, şi la cel român. Nu întâmplător, cei doi mari lirici şi tribuni ai erei cosmice s-au împrietenit. Propunem spre publicare cele două poeme pentru a reaminti cititorilor urgia totalitară prin care au trecut fostele republici sovietice, dar şi cele socialiste. La fel, pentru a ruşina obrazul vajnicilor „eroi” de azi care blamează, lustruindu-se pe ei, adevăratele valori ce au slujit şi slujesc cinstit Patria.   
Toţi aceşti oameni şi încă atâţia alţii, unii dintre ei vârfuri ale ştiinţei, culturii şi politicii moldoveneşti, apar în ochii vagabondului Conţiu ca fiind nişte „nemernici”, „nomenclaturişti”, „făţarnici”, „mârşavi”, „mucoşi”, „indivizi” „profitori”, plătiţi de statul român, lacomi de bani, mâncăi ai banilor publici româneşti, beneficiari peste care s-au vărsat lăzi întregi de distincţii cotrocene. Uitaţi-vă la M. Conţiu! Nu-i aşa că-i cel mai tânăr, cel mai frumos, cel mai deştept, cel mai moldovean şi, mai ales, cel mai curat şi moral?!... Brutele nu se mai opresc. Or, minciunile şi clevetirile lor trebuie oprite odată.  Mai exact, trebuie să răspundă în modul cel mai serios pentru toate calomniile care aduc suferinţe morale şi fizice oamenilor, iar nu sancţionate formal cu o amendă care, într-un fel, încurajează crimele celor ce câştigă uşor banul. Voltaire zicea: Nu e rău să tăeim un cap al hidrei calomniei atunci când găsim unul care se mişcă.  Zicem şi noi: n-ar fi rău ca justiţia să cugete asupra acestor cuvinte, scuturându-se de teama care o stăpâneşte. Mă întreb nedumerit: să facă oare parte calomnia din nişte nescrise legi oficiale?! Voi fi fiind poet, dar nu sunt atât de naiv să cred că M. Conţiu şi Ion Berlinski, care-l găzduieşte înfocat în paginile Moldovei suverane, îşi fac de cap fără ştirea, mai exact, fără porunca oficialităţilor. Nu demult, domnul preşedinte al Republicii, Vladimir Voronin, a afirmat sfidător şi iresponsabil într-o conferinţă de presă că nu este preşedintele românilor din R. Moldova.
Se înţelege însă de minune cu cetăţeanul român M. Conţiu.
Nenorocirile care se abat, în ultima vreme, asupra noastră, chinuindu-ne năruitor sănătatea, îmi amintesc de o sugestivă parabolă folclorică albaneză. Iată cum sună: Diavolul şi fiul său plecaseră în drumeţie şi, cum mergeau ei aşa, trecuseră printr-un sat unde era mare petrecere. Sătenii cântau, dănţuiau şi se ţineau de şotii cu toţii, că răsuna văzduhul de râsetele lor. Diavolul bătrân îi spusese lui fiu-su:
- Să nu le tulburăm petrecerea ăstora, că-s de treabă şi au dreptul să se bucure.  
Iar fiul spuse:
- Mă duc să beau doar puţină apă, că mi s-a uscat gâtlejul.
Dar tocmai acolo unde se opri să-şi umezească gura, văzu pe gospodina casei frământând de zor pâine. Lângă ea, era legat de un ţăruş un berbec mare şi frumos, pe care drăcuşorul îl dezlegă pe dată. Berbecul, năzdrăvan de felul lui, se duse la femeie şi-i mâncă aluatul pregătit pentru pâine. Femeia prinse un lemn din bătătură şi-l lovi atât  de tare pe berbec în cap, încât îl întinse mort la pământ. Bărbatul, care văzuse întâmplarea, se năpusti la nevastă şi o ucise. Într-o clipă, vecinii se porniră pe urlete şi văicăreli, iar cei care petrecuseră până atunci cu atâta zarvă lăsară cântecele şi se porniră pe bocete.
Când auzi diavolul larma neaşteptată, întrebă pe tânăr:
- Ţi-am spus să te astâmperi! Ce-ai făcut, fiul meu?
- Nimic rău, tată! Am dezlegat berbecul şi l-am lăsat în libertate...
Care ar fi concluzia ce trebuie trasă?! Iat-o: relele, în fond, vin nu de la Michiduţă, ci de la tatăl său care l-a scos la plimbare. Aţi observat, bineînţeles, că vorbele Diavolului nu dojenesc atât faptele drăcuşorului, cât le încurajează cu blândeţe şi luare-aminte. În cazul nostru, nu fiul Diavolului, numit Conţiu, poartă vina cea mare, ci acei care l-au scos la plimbare. Adică Puterea.
Cu toate că şi Conţiu, şi Berlinski sunt protejaţi oficial, dânşii vor trebui să răspundă în faţa instanţelor judiciare, aşa cum va trebui să răspundă un alt vagabond politic, Boris Asarov, care, turnând cu nemiluita minciuni, nu are curajul să semneze blasfemiile cu numele său adevărat. Numele său real este Hristov. Dar mai cu seamă va trebui să răspundă în faţa judecăţii Flux-ul lui Iurie Roşca. Zic va trebui pentru că deocamdată, deşi Judecătoria sectorului Buiucani m-a găsit nevinovat, obligând Flux-ul şi pe ziariştii B. Asarov şi Petru Poiată - scule ale vicepreşedintelui Parlamentului Iurie Roşca – să-şi ceară scuze în ziar şi să achite suma de bani pentru prejudiciile morale şi fizice, decizia justiţiei nu se execută. Ea mai este studiată la Curtea de Apel... Îmi vine să cred că sunt prizonierul negoţului politic dintre preşedintele Republicii şi Iurie Roşca, pe de o parte, şi, pe de alta, jertfa tovărăşiei sezoniere dintre conducerea de sus şi M. Conţiu.
Mă întreb nedumerit: care vor fi fiind crimele săvârşite de mine, că sunt atât de crud pedepsit?! Amintesc instanţelor superioare de judecată că în urma nedreptei pedepse m-am ales cu două infarcte miocardice extinse. Am afirmat că nu avem altă Limbă decât cea Română. Şi nici altă Istorie. Şi nici altă Biserică. Să fie oare răsştiutele adevăruri istorice nişte crime?! Dar atunci va fi fiind un... criminal şi Eminescu. Criminali şi Alecu Russo, şi B.P Hasdeu, născuţi în Basarabia. Şi Stamati, şi lingvistul basarabean de talie mondială Eugeniu Coşeriu. Şi marele romanist rus R. Piotrowski. Şi Marx, şi Engels. Că noi de la ei am aflat că vorbim româneşte şi că suntem români. Să nu mai creadă oare Puterea de la Chişinău nici în idolii ei Marx şi Engels?! Atunci în cine crede? În Conţiu?! Luându-se de mână cu M. Conţiu, puterea va ajunge tot la M. Conţiu. Nu mai departe. Şi parcă se pornise în galop spre Uniunea Europeană!
Ar fi păcat să afirm că, în acelaşi plan personal, asupra mea s-au abătut numai nenorociri. Am avut parte şi de câteva mari bucurii în anul care s-a scurs. M-am învrednicit de Medalia de Aur  acordată de Organizaţia Mondială pentru Proprietate Intelectuală. La Teatrul Naţional din Bucureşti, în prezenţa unui public spectator numeros, a fost lansat CD-ul îndrăgitului interpret Fuego „Mi-e dor de tine, mamă”,  la baza căruia stau versurile mai vechi şi mai noi ale subsemnatului. Am finisat lucrul la două CD-uri cu piese muzicale pe care le interpretează Vadim Gheorghelaş. Poetul, regizorul şi prietenul Anatol Codru împreună cu actorul Nicolae Darie au realizat la Teatrul Poetic „Al. Mateevici” un spectacol la baza căruia stau versurile mele. Lucrarea a luat nota maximă din partea spectatorilor şi a criticii de specialitate. Spectacolul s-a discutat aprins sub semnul sintagmei „O întâlnire a două mari dureri”. Mulţumesc, dragă Anatol. Tot în anul care s-a scurs a fost premiat, la Festivalul Internaţional al Teatrelor de Păpuşi găzduit de Galaţi, spectacolul Planeta de rouă, realizat de Teatrul Republican Licurici şi inspirat de versurile pentru copii ale subsemnatului. Mulţumesc celui care este inima acestui spectacol – lui Titus Jucov, conducătorul Teatrului. De la Iaşi, actorul Victor Ciutac, care trece şi el în prezent prin complicate suferinţe fizice, mi-a adus o veste frumoasă: regizorul Ion Cibotaru va monta la Teatrul pentru Copii şi Tineret din străvechea vatră a culturii româneşti un spectacol după abecedarul meu pentru preşcolari, Albinuţa. În chiar ziua premierei spectacolului de la Teatrul Al. Mateevici, una dintre cele mai dotate profesoare de română din Republica Moldova, Veronica Postolache, mi-a înmânat un proaspăt studiu asupra creaţiei mele. M-a uluit competenţa, harul ei de critic literar profesionist. În chiar ziua Bobotezei, am primit o altă îmbucurătoare veste: sunt invitat în Italia de către comunitatea română bisericească. Au ajuns la Braşov, Sighişoara, America, Italia şi au plăcut cele 4 colinde pe care le-am compus în preajma Sfintelor Sărbători de iarnă. Cred că o fi apărut CD-ul în care eminentul actor şi trubadur Tudor Gheorghe îmi recită şi îmi cântă versurile. Ca o cunună a respectivelor bucurii străluceşte sus  aderarea României la Uniunea Europeană. Aceasta ar fi răzbunarea mea pe acei care mi-au pricinuit atâta rău şi m-au aruncat în pragul operaţiei pe cord.
Se spune că pentru a-ţi realiza visurile trebuie mai întâi să te trezeşti. Iată, lumea noastră prinde să se trezească. Prinde să se adune în Biserica strămoşilor, în Limba Română, în Istoria Neamului aşa cum s-au strâns şi se strâng în Uniunea Europeană ţările civilizate. Semn că vom izbândi. Omul nu ştie clipa când va muri, dar poate alege clipa când refuză să      moară.  Aşa să ne ajute Dumnezeu!