Prima   Contact   Harta  
Prima
  Ziarul
  Patrimoniul cultural
  Forul Democrat al Românilor
  Contacte
  Ultimul număr îl găsiţi aici!
Agenda culturală
vezi mai mult
Chestionar
Cit de des accesati situl nostru?
Vezi arhiva
     
 
Prima Ziarul

Ziarul
Aşchii de cer (XXXII) |  Versiune tipar
Inapoi
 
 
 
Aşchii de cer (XXXII)
1. Cea mai dureroasă întrebare a istoriei e cea pusă de Iisus ostaşului care I-a tras o palmă în Grădina Ghetsimani: „De ce mă baţi?”.
E o întrebare de copil inocent care nici nu aşteaptă vreun răspuns.
E începutul calvarului.
Celelalte lovituri vor veni ulterior de la alţii sau – de la ceilalţi. 
Întrebarea evidenţiază candoarea, nevinovăţia, nedumerirea, dar şi bunătatea Mântuitorului, care nu condamnă, ci atenţionează.
Iisus s-a lăsat răstignit şi pentru cel care l-a lovit, dar şi pentru toţi cei care l-au batjocorit şi scuipat. În Evanghelia lui Ioan (19, 15) se spune: „Dar ei au strigat: „Ia-L, ia-L, răstigneşte-L!” „Să răstignesc pe Împăratul vostru?”, le-a zis Pilat. Preoţii cei mai de seamă au răspuns: „Noi n-avem alt împărat decât pe Cezarul!”
(Cezarul era împăratul de la Roma, un fel de Putin al vremii aceleia.)
În locul unde se află de aproape două mii de ani, nu ştiu de ce cred că acel ostaş – unealtă a răului timpului său – mai caută şi azi răspunsul la acea întrebare simplă, care a bulversat şi mai bulversează întreaga omenire.
„De ce mă baţi?”, ne întreabă Dumnezeu? 
„Pentru că...”, încercăm noi să formulăm motivaţiile faptelor noastre necugetate. Dar... ce argumente ar putea veni în sprijinul acestei bâlbâieli a umanităţii, după ce omul i-a tras o palmă lui Dumnezeu, crezând că a procedat corect?
2. La Betleem, într-o expoziţie de icoane din preajma peşterii în care s-a născut Iisus, am văzut-o pe Maica Domnului în chip de africană ţinând un prunc negru şi cârlionţat în braţe. În alta Născătoarea de Dumnezeu avea trăsături asiatice, iar copilul Iisus era şi el de rasă galbenă.
O icoană ne vorbea că Iisus a fost eschimos. O reprezentare ni-l arată pe Mântuitor în mijlocul unui trib de peile-roşii. 
Fiecare neam, fiecare rasă, fiecare seminţie de pe glob şi-l asumă pe Mântuitor, îl modelează după chipul şi asemănarea sa, făcându-i descrierea fizică apropiată de cea pe care o cunoaşte cel mai bine. 
Pe mine m-a impresionat în acea expoziţie permanentă de la Betleem o icoană pictată pe sticlă din Maramureş, care ni-i înfăţişează pe Maica Domnului şi pruncul Iisus înveşmântaţi în ie de-a noastră şi, respectiv, în cămăşuţă cu uzoare tradiţionale româneşti.
Această imagine ca şi cum ar fi dorit să-mi sugereze că Iisus a copilărit în unul dintre satele noastre şi, poate, chiar s-a jucat cu noi, când fuseserăm copii, copilăria fiecăruia fiind o dovadă în plus că miracolele există şi ele s-au putut întâmpla şi cu noi. 
3. Pentru oamenii corecţi în faţa Domnului, după ce se sting din viaţă, moartea în aşteptarea Judecăţii de Apoi e un somn lung, bântuit de vise plăcute. 
Pentru oamenii cu păcate mari somnul de veci este o prelungă, nesfârşită insomnie. Acesta e iadul. 
4. O bătrânică din satul nostru, atunci când mergea la împărtăşanie, în drum spre biserică se oprea în dreptul fiecărui trecător pe care-l întâlnea în cale, se întorcea cu faţa spre el, îşi ducea mâinile la piept şi spunea: „Mă rog de mă iartă!”.
Dar nu acesta era lucrul de care se mira cel mai mult satul, ci acela că, înainte de-a ieşi din ogradă, ea îşi cerea iertare de la găini, de la purcei, de la stupi, de la florile din grădină.
Ea credea că înainte de a fi iertată de oameni, urma să fie mai întâi iertată de animalele, păsările şi florile ei. Când ajungea la preot, ea se aşeza sub patrafir gata iertată. 
5. Copiii din Hobiţa, atunci când se jucau pe şesurile şi dealurile satului, modelau păsări din lut şi le aruncau în cer. 
Între acei copleşi era unul care îşi azvârlea şi el păsările în sus, numai că nu toate păsările lui cădeau pe pământ, când tovarăşii de joacă le numărau, totdeauna lipseau câteva, ei bănuind că acestea, ajunse în tării, îşi luau zborul sau le oprea Dumnezeu pentru sine.
Numele acelui copil era Constantin Brâncuşi. 
6. În copilărie, odată îl auzisem întâmplător pe tata cum îi spunea în mare secret mamei: 
– Dă-le copiilor nişte bănuţi, ca să poată să-mi cumpere ceva, că mâine e ziua mea de naştere. 
Cât de tare se bucura tata de cadourile noastre pe care le cumpăram din banii lui, prefăcându-se că i-am făcut cea mai mare surpriză. 
Tata nu avea nevoie de cadourile noastre, dar el ştia să ne facă şi-n felul acesta o bucurie: aceea de a dărui. 
7. Toate prostiile şi aventurile din tinereţe devin cu timpul amintiri frumoase. De ce? Pentru că tinereţea însăşi e frumoasă, iar amintirile nu sunt atât despre prostiile şi aventurile ei, cât despre anii tăi tineri. 
8. Puţini oameni ştiu să fie bătrâni, ori, cum se mai spune: să îmbătrânească frumos. 
Dar şi mai puţini ştiu să fie tineri sau să-şi dea seama că tinereţea, ca şi frumuseţea, ca şi talentul trebuie meritate. 
9. Ce vârstă are Mona Lisa?
Treizeci de ani, aşa cred. 
De ce?
Pentru că la această vârstă femeile, odată cu primele lor decepţii, uită să zâmbească şi învaţă să surâdă.
Zâmbetul Monei Lisa e, de fapt, un surâs. 
10. Dumnezeu ne pedepseşte atunci când îi ajutăm pe unii indivizi să acceadă în funcţii pe care nu le merită, să obţină privilegii care nu li se cuvin, să avanseze nemeritat, şi o face, de cele mai multe ori – dovadă că şi Cel de Sus ştie să fie ironic –, chiar cu mâinile acestora. 
11. Când i s-a întâmplat o nenorocire, l-am auzit pe Tudor Tudora, un consătean care avea două nume, unul de bărbat şi altul de femeie, doborât de glonțul necruţător al bătrâneţii, spunând:
– Mulţumesc, Doamne, că n-ai uitat de mine! 
Din vocea lui lipsea sarcasmul. El era fericit că suferea. Dacă-l pedepsise, înseamnă că Dumnezeu se gândea la el. 
Mi-a explicat:
– Am dureri atât de mari, încât vreau să cred că Tatăl mi le-a trimis, pentru că intenţionează să-mi ierte toate păcatele. 
Era suferinţa menită să purifice, să cureţe sufletul de „zgură”, cum se spunea la ţară, unde se mai susţine că nu suferă doar cei buni şi cei cărora Cel de Sus nu vrea să le ierte niciun păcat, aceştia din urmă trebuind pentru fiecare dintre ele să fie pedepsiţi şi să pătimească abia după ce se mută din această lume. 
Dacă îndură cât sunt în viaţă e ca şi cum ar suferi cu împrumut, şi dincolo vor avea cu o strădanie mai puţin. 
Asta însemna fraza consăteanului meu rostită când nu mai putea de durere:
– Îţi mulţumesc, Doamne, pentru că n-ai uitat de mine!
12. În casa de cultură din Toporeni e frig, cele câteva geamuri sparte iscă un curent care face din adunarea din interior o caznă.
Din când în când cei dinăuntru ies pe rând afară să se mai încălzească. 
Un omulean care stă pe prag le strigă mereu celora care ies: 
– Închideţi, bre, uşa, să nu iasă frigul, că înăuntru e mai frig ca afară. 
Zice şi chiar el împinge uşa cu supărare din urma celora care părăsesc încăperea, dacă aceia nu aud sau nu pricep prea bine ceea ce li se spune, parcă temându-se că, lăsând uşa deschisă, frigul se va strecura afară şi va face ca şi în sat să fie la fel de rece precum în casa lor de cultură. 
13. Un cuvântător care vorbeşte fără noimă la adunare e întrerupt de cineva din sală: 
– Hai, domnule, că vorbeşti de două ore şi spui numai prostii.
– Stai, nu mă întrerupe! îl repede acela supărat. Că pierd firul, şi am să fiu nevoit să o iau de la capăt. 
14. O femeie de la ţară vinde brânză, în ger, într-o staţie de troleibuze.
– Cât e kilogramul? mă interesez, pregătit să execut comanda consoartei mele. 
Preţul e mai mic ca la piaţa de alături. Şi brânza e mai bună, mă asigură bătrânica. 
– Daţi-mi un kilogram, cer. 
Ea-mi cântăreşte brânza, mi-o aşază cu grijă într-o pungă şi, după ce-i plătesc, îmi spune: 
– Bogdaproste!
Ca şi cum mi-am făcut o pomană, cumpărându-i produsul de care eu aveam cea mai mare nevoie. 
E, de fapt, buna-cuviinţă a femeilor de la ţară, a mamelor şi surorilor noastre, care mulţumesc pentru toate lucrurile – bune sau rele – care li se întâmplă. 
15. Sărăcia umblă, de regulă, nespălată, aceste două noţiuni fiind sinonime. 
Atunci când umblă spălată, ea nu mai e sărăcie. 
16. Prin faptul că se reflectă într-o băltoacă, soarele nu devine mai murdar, nici băltoaca mai curată. 
17. Când Alexandru Macedon a cucerit India, marele conducător de oşti a plâns: pentru că nu mai era lume de cucerit.
Regele macedonean cucerise toate ţările despre care se ştia că există în vremea sa. 
Înainte de a închide ochii, viteazul comandant spusese: „Am fost totul şi totul era nimic”, spre deosebire de nimicul care azi se crede totul.
18. Cineva mă ispiteşte, referindu-se la zodia în care m-am născut:
– Ce e racul? Crustaceu sau moluscă?
Îi răspund, convins: 
– E pasăre, doar că nu are aripi. 
19. Acelaşi ziarist curios mă întreabă cum şi unde îmi găsesc subiectele – pentru articolele de publicistică, pentru filele de proze sau pentru poezii. 
Răspunsul meu ar fi: nu eu îmi găsesc subiectele, ci – ele mă găsesc, nu eu le caut, ele mă caută, nu eu sunt cel care le tratez (acesta e termenul folosit de critică), ele mă tratează (şi-n sensul cunoscut: ca pe-un bolnav), ultima afirmaţie făcându-mă să susţin că scrisul este întâi şi întâi terapie, atât pentru cel care scrie, cât şi, vreau să cred, pentru cel care citeşte.
Afirm acest lucru după ce mi s-a întâmplat de mai multe ori să intru într-un subiect bolnav şi să ies de partea cealaltă a lui aproape vindecat. 
Sănătate!
Nicolae DABIJA
   
 
 
Adaugă comentariu (0)
 
Nume:
Comentariu:
Vizitatori: 1997517
sus

© 2018 Literatura şi Arta.
Toate Drepturile Rezervate.

Tel. +373 22 21 02 12
Fax +373 22 23 82 17
Email: literaturasiarta_md@yahoo.com

Prima | Ziarul | Patrimoniul cultural | Forul Democrat al Românilor | Contacte | Ultimul număr îl găsiţi aici!
Creat de BRAND.MD