Prima   Contact   Harta  
Prima
  Ziarul
  Patrimoniul cultural
  Forul Democrat al Românilor
  Contacte
  Ultimul număr îl găsiţi aici!
Agenda culturală
vezi mai mult
Chestionar
Cit de des accesati situl nostru?
Vezi arhiva
     
 
Prima Ziarul

Ziarul
GENOCID |  Versiune tipar
Inapoi
 
 
 
     
GENOCID
       
Bunica mea, Ana Dabija, avea o lăcriţă şi, ori de câte ori o deschidea, plângea deasupra ei. Ca s-o umple cu lacrimi, ne ziceam noi, nepoţii ei. Apoi o închidea şi o aşeza într-o ladă mai mare. Atent, ca să nu se verse lacrimile din ea. Lada cea mare avea lacăt, ca să nu-i fure cineva lacrimile, credeam noi pe atunci. Mult mai târziu am descoperit că în lăcriţă erau fotografii ale rudelor ei, deportate în Siberia, dispărute în gulaguri, plecate în România, duse în lumea amară. 
Lacrimile ei erau lacrimi de dor. 
Dar, bănuiesc eu, şi de supărare. 
Supărarea ei însă n-o spunea nimănui. 
Numai Domnului din cer. 
Când veneau serile, bunica aprindea o candelă, se aşeza pe un scăunel în faţa unui perete de icoane – icoanele mănăstirii Zloţi pe care stareţul, părintele Serafim Dabija, înainte de a fi arestat şi trimis într-un lagăr din Siberia, le mutase în casa ei – şi se ruga: ea se ruga astfel stând pe un scăunel. Dar, de fapt, bunica Anica stătea atunci de vorbă cu Dumnezeu. Precum cu un consătean, la poartă. Îi povestea, ca un om de-al Lui, ce se mai întâmplă în sat, în mahala, ce veşti avea de la cei de departe, de parcă El, Tatăl Ceresc, având prea multe griji de-a lungul zilei, nu mai avea timp să le afle chiar pe toate. 
În 1974, în ziua când a plecat la Domnul şi toţi ai noştri o boceau, de pe patul de suferinţă bunica i-a încurajat cu un zâmbet resemnat astfel: 
– Nu plângeţi, că Tecla mi-a spus că şi acolo unde mă duc nu-i rău. 
Tecla era sora ei deportată în 1940, împreună cu soţul ei, Mihail Leancă, primarul din Satul Nou – asta fiind unica ei vină, de a fi fost soţie de primar –, şi nu s-a mai întors din pustiurile siberiene. 
Acea lăcriţă, pe care noi o credeam plină cu lacrimi, mi-o amintesc ori de câte ori mă gândesc la destinul acelei generaţii – căreia i-aş spune generaţia decimată, cea a anului 1940. 
Deportări (valurile din 1940, 1941, 1944, 1949, 1951, 1952), arestări, condamnări la moarte, exiluri (aproape un milion de basarabeni s-au refugiat în România), sute de mii de morţi în foametea organizată în anii 1946-’47, biserici şi mănăstiri demolate (cu sute de preoţi trimişi în gulag), cimitire arate (toate cimitirele ostaşilor români, în care zăceau şi mulţi basarabeni, au fost făcute una cu pământul), dispariţii tainice, gropi comune, interzicerea limbii române (cu impunerea graiului transnistrian, a unui grai pocit), sechestrarea alfabetului latin (considerat fascist), interdicţia literaturii române (Eminescu, Alecsandri, Russo etc., interzişi până după moartea lui Stalin) ş.a. toate acestea sunt caracteristice acelor timpuri când Stalin-„Eliberatorul” le promisese basarabenilor că-i va face fericiţi cu ajutorul plutoanelor de execuţie. 
Pentru asta, într-o singură zi, la 28 iunie 1940, când în ultimatumul sovietic prezentat României se declarase că Basarabia e locuită în proporţie de 90% de ucraineni (unde o fi dispărut între timp aceştia?), a fost creată în spaţiul dintre Prut şi Nistru o nouă naţiune, afirmându-se că moldovenii n-ar fi români, o nouă limbă, susţinându-se că aşa-zisa „limbă moldovenească” ar fi o altă limbă decât cea română, o altă istorie, prin care se „dovedea” că istoria românilor n-are nici în clin, nici în mânecă cu cea a moldovenilor, spre deosebire de istoria Rusiei, că nu Ştefan cel Mare, Alexandru cel Bun, Alexandru Ioan Cuza ar fi vitejii noştri, ci Stalin, Lenin, Beria. 
Sunt convins că dacă Premiul Nobel s-ar acorda şi pentru suferinţă – Basarabia românească s-ar fi învrednicit printre primii de el. 
Ştiaţi că Chişinăul se află pe nişte cimitire?! Ştiaţi că urbea noastră e plină de bucăţi de ziduri, beciuri, hrube, locuri ale morţii care au servit drept poligoane de execuţie: în Valea Morilor, în Poşta Veche, în Mălina Mică, în Buiucanii Vechi, în subsolurile fostului KGB orăşenesc şi ale celui republican, unde au fost executaţi, cei mai mulţi fără judecată, sute şi mii de concetăţeni de-ai noştri, iar în catacombele fostei procuraturi republicane de pe actuala Stradă Alexandru cel Bun, nr. 19 – atenţie! – a funcţionat, până în 1953, ultima cameră de gazare din Europa. 
E un genocid, despre care unii ar prefera să nu se vorbească – peste numele reconcilierii mondiale –, adică să se uite. 
Avem noi oare acest drept? 
Dacă vom luneca cu tăcerea peste ceea ce ni s-a întâmplat – de holocaustul prin care am trecut, peste morţii noştri fără vină, peste exilaţii care şi-au luat lumea în cap, peste lăcriţele umplute cu lacrimi ale bunicilor etc. –, anul 1940 poate continua la nesfârşit, iar „eliberatorii”, care promiteau să ne facă fericiţi în Siberia, se pot întoarce.
Memoria e cea mai de seamă avere pe care o putem lăsa moştenire urmaşilor noştri. 
Cu ajutorul ei putem recupera timpul pierdut. Timpul furat. Timpul abandonat. 
A-ţi aminti vine şi dintr-un instinct de apărare. Îţi aminteşti, nu atât ca să te aperi pe tine, cât pe cei care vin după tine. A-ţi aminti înseamnă să-ţi ţii trează vigilenţa. Ca lupii să nu mai sară iarăşi în curtea ta şi să-ţi sfâşie copiii când nu te aştepţi, când nu se aşteaptă. 
Nu poţi stârpi răul dacă nu-l cunoşti. 
Nu-l poţi învinge pe diavol dacă nu-i ştii chipul. 
Se tem să-şi amintească doar cei învinşi cu adevărat. 
Infernul este un loc al uitării. 
Există persoane diagnosticate cu Alzheimer, boală ce duce la pierderea ţinerii de minte. 
Dar sunt şi popoare afectate de Alzheimer. 
Aşa-zişii „eliberatori” au încercat să facă şi din poporul nostru un neam de „uituci”, care a fost învăţat să ţină minte doar selectiv: faptele „bune” ale călăilor şi „păcatele” (că iubeau cartea, că credeau în Tatăl Ceresc) ale celora care se sacrificaseră pentru el. 
Prima măsură luată de noii stăpâni ai Basarabiei în 1940 a fost să decapiteze intelectualitatea. O parte a fost arestată şi lichidată. Cu ceilalţi intelectuali s-au încercat mai multe metode: reducerea la tăcere, înlocuirea adevăratei intelectualităţi cu o falsă intelectualitate adusă de peste Nistru ş.a. 
A avut loc o răsturnare de valori, aidoma celei din Rusia de după 1917. 
După acea dată, dacă nu strigai la fiecare 5-10 minute: „Trăiască Stalin!” (cărora basarabenii îi spuneai Satanin), dacă tăceai când nu aveai ce spune sau scrâşneai din dinţi prin somn, deveneai suspect. Basarabia devenise o ţară de suspecţi, ruşii aveau nevoie de Basarabia, dar fără basarabeni, fiecare dintre aceştia din urmă, credeau cotropitorii noştri, merita un glonţ în ceafă. 
Inclusiv copiii. 
Documentele atestă 166 de copii moldoveni deportaţi fără părinţi, „ai nimănui”, în infernul siberian. Nu ştiu câţi dintre aceştia mai trăiau în 1953, când s-a decis să fie eliberaţi, permiţându-li-se să se întoarcă în satele unde au fost arestaţi. 
Care o fi fost vina lor? 
(Continuare în pag. 2)
Istoricul A. Holmogorov scria în ziarul moscovit „Izvestia”, la începutul anilor ’90, că după 1917 în Rusia au fost omorâte 108 milioane de persoane, între ele fiind 360 000 de preoţi. 
A fost o bătălie nu doar contra omului, dar şi contra Lui Dumnezeu. 
Nu ştie nimeni exact câţi basarabeni au trecut prin Gulag. 
Cifra oficială e de 100 000. Dar ei sunt cu mult mai mulţi. 
Alte sute de mii au fost smulşi de la vetrele lor, sub pretext că sunt strămutaţi cu traiul sau duşi la munci, de-a lungul întregii perioade de cetăţenie sovietică. 
Pe lângă miile de ţărani, au fost scoşi din case, ca să se instaleze în locul lor „eliberatorii” şi „specialiştii” veniţi din fundurile Rusiei, şi deportaţi jumătate din cadrele didactice ale Basarabiei, majoritatea medicilor şi asistentelor medicale, sute de agronomi, doctori veterinari, jurişti, artişti, jurnalişti, scriitori ş.a., numai pentru faptul că aveau studii româneşti. Iar odată cu ei – aproape toţi elevii şi studenţii care-şi făceau studiile la liceele şi universităţile din România.
Motivele pentru care au fost persecutaţi basarabenii după 28 iunie 1940 erau cele mai diverse şi cele mai absurde.
În 1944 poetul Nicu Stegaru n-a reuşit să treacă Prutul.
Întrucât ştia engleza, a fost arestat de organele NKVD, pe el anchetându-l chiar „narcomul”, „comisarul poporului” Iosif Mordoveţ.
− Hai să discutăm, i-a propus acela, ca un cercetaş cu alt cercetaş („как разведчик с разведчиком”). Recunoaşte că eşti spion american şi englez.
− Nu sunt! a îngăimat scriitorul.
Şi atunci Mordoveţ a ridicat pistolul de pe masă şi a tras două focuri: un glonţ i-a şuierat pe lângă o ureche şi altul – pe lângă cealaltă.
− Podpişisi zdes’ („Semnează aici”), i-a întins acela o foaie.
Şi el a semnat.
Astfel Nicu Stegaru a devenit spion american şi englez.
A fost trimis dincolo de Cercul Polar. A făcut temniţă grea cu infractori de drept comun.
Îşi avea burta toată numai cicatrici. Îmi povestea:
− Dacă te puneau la carceră: cu apă rece pe jos, desculţ, dezbrăcat, în frig şi întuneric, era ca şi cum te condamnau la moarte. Ieşeai de acolo scuipând sânge.
Şi atunci preluase de la nişte prizonieri japonezi modalitatea acestora de a se eschiva de la carceră: de cum era anunţat că e pedepsit cu zile de izolator, scotea din mânecă, în care le ţinea ascunse, un vârf de piatră ascuţită, sau o coadă de lingură sau o bucată de sticlă pregătită şi şlefuită din timp, şi-şi făcea „harachiri”. „Boaşele” i se revărsau pe dată afară, el le sprijinea cu palmele şi aştepta să fie dus la infirmerie, unde era cusut şi tratat mai multe zile. Şi aşa scăpa de izolator.
Avea zeci de tăieturi una peste alta, pe toată burta. Acestea, ne zicea el, l-au salvat de la moarte…
Şi poezia.
− Nimic nu este mai ireal decât realitatea. Şi nimic mai real – decât poezia.
Îl ştia pe Esenin pe de rost. Dar şi toată filozofia veche a grecilor.
L-au mai salvat şi omenia lui.
Om zdravăn ca un munte, acolo în lagăr, le luase nu o dată apărarea basarabenilor noştri, cei mai mulţi – ţărani, în faţa infractorilor de drept comun şi în cea a administratorilor lagărului, adevărate făpturi ale iadului.
Era nobil rus, refugiat din Rusia în Basarabia după 1918. Se numise Nikolai conte de Vitebsk.
După ce a revenit din Siberia, s-a căsători cu o româncă din Transnistria şi, ca să i se piardă numele, şi l-a preluat pe al ei – Nicolae Croitoru, aşa era trecut în acte. Dar lucrările literare le semna ca şi până la 1944: Nicu Stegaru.
Nici nu ştiu dacă la viaţa lui editase vreo carte.
Dar era, în tot ce făcea şi-n tot ce gândea, un scriitor până în măduva oaselor.
El a găsit, a descoperit şi a încurajat generaţia noastră de scriitori. 
Era o carte vorbită: ne povestea de gerurile care-i măcinaseră ficaţii şi pe care încerca astfel să-i încălzească, de furtunile de zăpadă care-i mai bântuiau sufletul şi de torţionarii care-l scoteau gol în omăt şi-l băteau fără milă.
− Şi nu le spuneai nimic, Nicolae Savovici?! (Sava era numele tatălui său, nobilul rus), ne interesam noi.
− Ba le spuneam!
− Ce le ziceai?!
− Вы нехорошие люди! („Sunteţi nişte oameni răi!”).
Acesta era Nicolae Croitoru, conte de Vitebsk! 
În casa părintească din Buiucani găsise la întoarcere nişte „eliberatori”. A locuit cu chirie mai mulţi ani prin tot Chişinăul. Într-o zi contele de Vitebsk s-a dus la Comitetul Executiv să i se dea şi lui un apartament. Dar a fost refuzat. Şi dânsul povestea cu motoarele indignării nedomolite:
− Nu mi-au dat casă. Dar le-am zis-o. I-am făcut de nimic.
− Ce le-ai zis, Nicolae Savovici?!
− Le-am zis: ruşine să vă fie!
Asta era cea mai aprigă înjurătură pe care o cunoştea acest uriaş.
După ispăşirea anilor de temniţă nu se încheiase condiţia lui de întemniţat, parcă ieşise dintr-o închisoare şi intrase în alta: gulagul lui interior continua.
Nicu Stegaru e exemplul omului care a îndurat suferinţe inumane, dar care n-a putut fi înfrânt, a fost părintele spiritual al generaţiei şaptezeciste, fostul deţinut răzbunându-se şi realizându-se într-un fel prin cele scrise de învăţăceii săi.
Părintele Filaret Ciobanu din satul Costeşti, raionul Ialoveni, îmi povestise la începutul anilor ’90:
– Într-o predică dintr-o duminică le vorbeam celor prezenţi la biserică despre deportările lui Stalin. O bătrânică prinse să lăcrimeze, apoi începu să bocească, iar când am întrebat-o de ce plânge, mi-a povestit: „Şi eu sunt dintre cei deportaţi. Soţul mi-a murit de foame după război şi rămăsesem văduvă cu şase copii. Când a venit de la raion o comisie, în care fuseseră racolate şi diverse lepădături care nu ştiau carte, ca să înregistreze care şi ce avere are, ea n-a ştiut cum să traducă în ruseşte cuvântul „budăi” şi a scris în rapoartele sale: „имеется маленкий маслозавод” („posedă o minifabrică de unt”).”
Budăiul e un vas de lemn de capacitate mică, folosit la bătut untul. Pentru această „minifabrică”, pe care o poţi duce cu o singură mână, femeia, calificată „fabricantă”, fusese trimisă cu tot cu cei şase copii ai săi la urşii albi, a suferit şi a sângerat printre gheţari fără să ştie pentru ce.
Iar ca dânsa au fost mii şi mii.
Profesorul Aurel Marinciuc de la Universitatea Tehnică din Chişinău a fost elev la şcoala din Visoca. În 1947, în plină foamete, sovieticii au arestat toate cadrele didactice ale şcolii – directorul şi încă patru profesori – şi le-au condamnat la ani grei de închisoare.
Pentru ce?
Pentru că au predat în timpul României regale limba română şi istoria României, şi nu „limba moldovenească” şi „Istoria URSS”, cam acestea ar fi concluziile pe care le-a tras domnul profesor răsfoindu-le dosarele.
„În şcoala rămasă fără profesori, noi, elevii din toate clasele, veneam în continuare la lecţii, eu tocmai de la Crişcăuţi, îşi aminteşte domnul Marinciuc, şi, ca să treacă timpul „lecţiilor” mai uşor, jucam cărţi în bănci, şi aşa câteva săptămâni de zile, până au sosit în şcoala noastră câţiva învăţători din Transnistria, pe care îi ajutam noi să rezolve unele probleme de matematică sau chimie, pentru că ei habar n-aveau de nimic…”
Niciunul dintre profesorii întemniţaţi nu s-a mai întors la Visoca. Au pierit în Siberia, departe de şcoala în care copiii i-au aşteptat încă multă vreme cu ochii la geamuri...
Margareta Cemârtan-Spânu avea opt anişori când, în sătucul din Siberia în care fuseseră deportaţi, un basarabean în vârstă a bătut la uşa bordeiului lor şi a întrebat unde locuieşte familia cutare. Venise tocmai din Basarabia, se aflase aproape o lună de zile în drum ca să-şi vadă fiica surghiunită în acel capăt de lume. În semn de mulţumire pentru că i-au arătat căsuţa pe care o căuta, bătrânul a deschis geamantanul burduşit cu de toate şi a scos din el un măr, mare şi rumen, pe care l-a lăsat pe masă.
Mai întâi, îşi aminteşte doamna Cemârtan-Spânu, fructul a trecut din mână în mână, mirosindu-l fiecare, după care tata le-a zis: „Merii noştri fac mii de mere din astea în fiecare toamnă…”
Bărbatul le vorbea ştergându-şi lacrimile, iar copiii se uitau la el, fără să le vină a crede.
Trei zile a stat acest fruct pe masă, toată familia stând în jurul lui şi privindu-l ore în şir ca pe un dar ceresc.
În tot acest răstimp mărul umpluse cu mireasmă şi căldură bordeiul şi sufletele acelor basarabeni smulşi de la vatra lor. După munci grele, seara maturii se grăbeau acasă să-l miroasă. Cei mici rămaşi acasă nu se săturau să-l privească. 
A treia zi, zi de duminică, bunica i-a aşezat pe toţi în genunchi ca la biserică şi ei s-au rugat în faţa unei iconiţe, apoi, povesteşte Margareta Cemârtan-Spânu:
– Bunica a luat mărul în mâinile ei tremurânde, l-a tăiat în felii subţiri şi, ca pe o anafură, le-a împărţit solemn fiecăruia. A fost cel mai gustos fruct pe care l-am mâncat vreodată.
Un măr ajuns dintr-o întâmplare la mii de kilometri depărtare de livada de meri a acelor nefericiţi, brusc, căpătase gust de Dumnezeu.
Deportările au însemnat zeci de mii de familii distruse.
Oamenii, cei mai buni dintre cei buni, au fost duşi la urşii cei albi să moară.
Cinismul ocupanţilor a fost unic în felul său: după ce i-au purtat cu trenurile, apoi cu şlepurile şi i-au descărcat, de cele mai multe ori la întâmplare, în mijloc de taiga sau pe gheţarii de la Pol pe basarabeni, Moscova a cerut „poporului moldovenesc”, la a cărui rugăminte, chipurile, a comis crimele, să i se restituie toate cheltuielile pentru transport, pentru pază, pentru gloanţe: astfel în urma operaţiei „IUG” din 6 iulie 1949 ea a obligat RSS Moldovenească să-i plătească cheltuielile cu suma astronomică de 50 de milioane de ruble (conform cursului oficial rublă-dolar de atunci: în jur de 70 de milioane de dolari).
Nu ştim cât ne-au costat deportările din 1940, 1941, 1944, 1945, 1946, 1947, 1948, 1949, 1950, 1951, 1952, 1953 etc., achitate şi ele cu bani din impozitele plătite de ţăranii noştri. Dar şi preţul acestora transformat în ruble a fost dezastruos pentru aşchia de ţară abia ieşită din război.
Până la urmă, dintr-o logică perversă a diavolului, cei deportaţi şi-au achitat din banii lor „călătoria”, cei furaţi le-au plătit hoţilor „cheltuielile de transport”, cei împuşcaţi şi-au achitat, prin copiii lor, costul gloanţelor care i-au secerat, precum şi „onorariile” pentru călău.
Deschizi uşile vechilor arhive, deschizi la întâmplare puţinele dosare care s-au mai păstrat, citeşti acele file şi, vorba cronicarului, te-nfiori şi te cutremuri...
Mii de concetăţeni de-ai noştri au umplut gropile comune, multe rămase încă anonime, pentru „păcate” inventate.
Toate călugăriţele de la mănăstirea “Raiul”, construită de părintele Inochentie Levizor la Lipeţkoe, Leipzig, dincolo de Nistru, au fost împuşcate în anii treizeci ai secolului trecut. 
Aproape 40 de condamnări la moarte într-o singură zi.
Vina trecută în dreptul fiecărui nume e una: „Crede în Dumnezeu” („Verit v Boga”). Pentru această „crimă gravă” sentinţa e una: „Să fie împuşcată!” (Rasstreleat’!)
Alte „crime” grave erau (citez din dosare):
„Are rude în Basarabia”.
Sentinţa:
Rasstreleat’! (Să fie împuşcat!)
„S-a eschivat de la deportări”.
Rasstreleat’! (Să fie împuşcat!)
„N-a plătit impozitele” (enorme pentru o familie de ţărani cu mulţi copii).
Rasstreleat’! (Să fie împuşcat!)
„A părăsit FZO-ul” (şcoală de meserii).
Rasstreleat’! (Să fie împuşcat!)
„E bănuit de intenţia de a fugi peste Nistru” (în Basarabia).
Rasstreleat’! (Să fie împuşcat!)
Decidea destinele a zeci de mii de oameni „celebra troică”, din care făcea parte un reprezentant al „obkomului” (al regionalei de partid), un altul – al procuraturii şi un „sublocotenent” („mladşii leitenant”) al organelor de securitate NKVD. 
Dar cel care „aprecia” gravitatea „crimelor”, care sugera pedepsele, era reprezentantul partidului comunist.
El ştia cel mai bine cât valorează viaţa unui om, când în aceeaşi perioadă, 1937-1938, în fosta URSS, conform datelor de arhivă, au fost împuşcaţi circa 6 milioane de cetăţeni (pe timp de pace!).
Unchiul meu, arhimandritul Serafim Dabija, stareţul Mănăstirii Zloţi, fusese condamnat, deja în 1947, la 25 de ani de închisoare, pentru o „vină” la fel de absurdă: „Postroil monastâr’ v antisovetskih ţeleah” („a construit o mănăstire în scopuri antisovietice”).
Chiar dacă lăcaşul sfânt fusese înălţat cu mult mai înainte de a sosi „eliberatorii” cu tancurile peste ei.
Şi de aici se vede că cel mai periculos element antisovietic era, în concepţia comuniştilor, chiar Cel de Sus.
Atunci când se vor completa calendarele credinţei noastre, sunt foarte convins că acele călugăriţe de la Lipeţkoe, ca şi călugăriţele de la Hirova şi Răciula, împuşcate în altar, pentru că refuzaseră să părăsească mănăstirea ce urma să fie închisă, ca şi călugării altor mănăstiri, inclusiv cei de la Zloţi, arestaţi şi umiliţi, ar trebui să-şi aibă locul lor între sfinţii Neamului.
Ca şi zecile de mii de basarabeni, ucişi de comunişti (la recensământul din 1950 lipseau peste un milion şi jumătate de concetăţeni de-ai  noştri, dintre cei rămaşi după 28 iunie 1940 în Basarabia).
Basarabia, spre deosebire, de Polonia, n-a avut doar un singur Katân. 
Ar trebui să vorbim despre Katânul de pe actuala stradă Grenoble din Chişinău: un loc mut, înconjurat de sârmă ghimpată şi păzit de angajaţi ai securităţii până nu demult (repartizat acum câţiva ani pentru locuri de case angajaţilor SIS-ului), unde se află un cimitir fără cruci şi unde la 28 iunie 1940, dar şi după 24 august 1944, au fost împuşcaţi peste 5 000 de ofiţeri ai Armatei Române.
Deshumarea acestora ar dovedi existenţa a încă unui Katân sovietic.
Chiar dacă se va dovedi şi aici, ca şi la Katnul din regiunea Smolensk, că ofiţerii români, ca şi cei peste 22 000 de ofiţeri polonezi, au fost executaţi de către sovietici cu arme de producţie germană şi cu gloanţe fabricate în Germania. Pentru a-l deruta pe Dumnezeu. 
Dar adevărul, precum uleiul turnat în apă, iese la suprafaţă.
Un alt Katân basarabean e clădirea fostului consulat al Italiei de pe strada Mateevici colţ cu strada Constantin Stere din Chişinău, unde la 28 iunie 1940 se instalase NKVD-ul sovietic şi în ale cărui beciuri au fost torturaţi şi împuşcaţi mii de ţărani şi intelectuali. În 1941, din gropile comune din preajmă au fost scoase rămăşiţele pământeşti ale câtorva mii de mucenici şi înmormântaţi creştineşte în cimitirele din Chişinău.
Cele mai multe din Katânurile noastre se află pe actualul teritoriu al Federaţiei Ruse.
Ivdel este Katânul Basarabiei.
Majoritatea celor arestaţi după 28 iunie 1940 „pentru trădare de Patrie” (care „patrie”, când cei învinuiţi nu locuiseră nici măcar o singură zi în URSS, iar cei născuţi după 27 martie 1918 – nici măcar în Rusia ţaristă, dacă admitem că bolşevicii o considerau pe cea din urmă patrie a lor?!) erau internaţi în acest penitenciar de lângă munţii Ural.
Bărbaţii din familiile deportate, de la 14 ani în sus, erau scoşi din tren la Tiraspol, despărţiţi de familiile, soţiile şi copiii lor, pe care n-aveau să-i mai revadă vreodată, fiind îmbarcaţi în alte vagoane şi duşi la Ivdel.
Acolo erau aşezaţi în faţa plutoanelor de execuţie şi lichidaţi.
Motivele erau diverse. 
La 22 iunie 1941 din celule au fost scoase câteva mii de „români” (aşa le ziceau sovieticii basarabenilor) şi i-au împuşcat, drept răzbunare pentru faptul că România „năvălise asupra URSS”.
Pentru pedepsele aplicate de armata română după ce la Odesa a fost aruncat în aer Comandamentul Suprem Militar românesc (octombrie 1941), la Ivdel au fost „executaţi 15.000 de ostatici şi prizonieri români” (din cartea „Săptămâna roşie” de Paul Goma). 
La fiecare nou atac al Armatei Române la Cotul Donului, în Stalingrad, în Crimeea ş.a., sute de basarabeni erau scoşi din celule şi împuşcaţi. Drept răzbunare. 
Basarabenii erau lichidaţi cu miile, într-o singură zi, dar medicii le scriau în fişe date diferite ale morţii, semănate de-a lungul celui de-al Doilea Război Mondial, fixându-le şi cauze cât mai „pământeşti” ale morţii: insuficienţă cardiacă, ictus, pneumonie, tuse, diaree, tuberculoză, sughiţ cronic etc. (15 000 de basarabeni morţi de „sughiţ cronic” într-o singură zi!)
În cartea „Stalin mi-a furat copilăria” fostul deportat Boris Vasiliev reproduce fişa medicală a tatălui său, Ilie Vasile (tot el Vasiliev), împuşcat la Ivdel, în care, cinic, „medicul” (călăul) penitenciarului îl diagnostichează cu „un grav ulcer stomacal”, recomandându-i „dietă strictă”: doar pâine uscată şi apă. 
Recomandarea tratamentului cu „dietă” a fostului primar de Molovata (asta a fost crima lui cea gravă) este făcută de „medic” la câteva zile după ce a fost împuşcat.
La „Ivdellag”, cum i se mai spunea acestui lagăr al morţii, au fost lichidaţi foştii membri ai Sfatului Ţării, membri ai tuturor partidelor politice din Basarabia (afară de cel comunist, care la 28 iunie 1940, avea doar 96 de membri), „foşti albgardişti”, chiaburi, ţărani, profesori, elevi…
La majoritatea celor lichidaţi, în sentinţă e indicată o singură învinuire: „vrag naroda” („duşman al poporului”).
Al cărui popor? Al propriului popor? Al poporului rus? 
Cum s-a manifestat „duşmănia” lui Ilie Vasile (Vasiliev), a preotului Porfirie Şoimu din Heciul Vechi, a preotului Gheorghe Buruiană de la Biserica Ciuflea, a lui Efim Ojoga, tatăl ex-deputatei Olga Ojoga, ucis la Ivdellag în 1941, a profesorului Chiril Hodorogea, directorul şcolii din Selemet, localitate vecină cu satul copilăriei mele, dus şi el la Ivdellag, ş.a.m.d., faţă de poporul basarabean sau faţă de poporul rus, sau faţă de alte popoare, numai diavolul şi cei prin care îşi făcea lucrarea acesta cunosc. 
Citindu-le dosarele, ai impresia că după 28 iunie 1940 toate cele trei milioane şi jumătate de basarabeni, „eliberate” de Armata Roşie, deveniseră peste noapte cei mai mari duşmani ai propriilor lor vieţi.
Conform unor statistici incomplete, la închisoarea din Ivdel au fost executaţi peste 20 000 de basarabeni. Majoritatea lor erau ţărani şi intelectuali, oameni care nu aveau nimic în comun cu politica. 
Deşi au existat şi alte penitenciare pentru basarabeni, ca cel de la Kuibâşev (unde a fost masacrat folcloristul Petre Ştefănucă), cel de la Dubinka, regiunea Krasnoiarsk (unde şi-a ispăşit pedeapsa scriitorul Nicolae Costenco), cel din Irkutsk (unde a fost închis prozatorul Alexei Marinat), cel de la Vorkuta (pentru ostaşii Armatei Române), cel de la Inta (unde au fost întemniţate rudele mele: arhimandritul Serafim Dabija şi preotul Nicodim Onu din Satul Nou), dar cel mai plin cu morţi de-ai noştri a fost Ivdelul.
Gropile comune de lângă închisoarea de acolo sunt pline cu oseminte de basarabeni.
Guvernul Republicii Moldova are o obligaţie: să înalţe un monument în memoria concetăţenilor noştri exterminaţi la Ivdel. Conducerea actuală a statului e datoare să consemneze cumva acel loc al morţii pentru bărbaţii Basarabiei: „Acesta e Katânul nostru”, şi din când în când să se deplaseze acolo preşedintele ţării, chiar cu riscul de a i se prăbuşi avionul.
Dar, în cazul nostru, uitarea ar fi o crimă la fel de gravă ca şi cea a călăilor. 
Zecile de mii de basarabeni martirizaţi în acel calvar mai aşteaptă să li se facă dreptate nu numai în cer, ci şi pe pământ. 
Pe pământ, unde, au afirmat călăii prin urmaşii lor, diriguitori ai partidelor de stânga, „Noi i-am reabilitat!”
Iar acest fel de „reabilitare” este mai mult decât cinic: îl împuşti pe cineva şi adaugi: „Scuzaţi!”, ca şi cum l-ai împins în troleibuz şi-i zici: „Pardon!”.
Viaţa omului e egalată de ei cu un fel de îmbrânceală uşoară dintr-un mijloc de transport public. 
Drapelul roşu musteşte de sângele celor executaţi fără nicio vină. Ca şi steaua cu cinci colţuri. Ca şi secera şi ciocanul, care au fost folosite drept obiecte de tortură şi chin.
Aceste simboluri trebuie condamnate ca unelte ale crimelor comuniste. Şi interzise pe teritoriul debandadei lor ucigaşe. 
Din păcate, Republica Moldova e unicul loc de pe glob unde numele asasinilor sunt protejate, fiind răzăluite din dosare şi unde torţionarilor li se ridică în continuare monumente.
„Adevărul vă va face liberi!”, se spune în Sfânta Scriptură.
Nu vom fi liberi atâta vreme cât nu vom cunoaşte Adevărul sau nu vom dori să-l cunoaştem.
Cartea istoricului Mihai Taşcă, cutremurătoare prin documentele puse pe tapet, îşi aduce contribuţia la libertatea noastră necesară, cea eliberată de complexul „de vină” al jertfelor, pe care l-au antrenat torţionarii în ei înainte de a-i împuşca şi care s-a instalat, din păcate,  şi în subconştientul urmaşilor acestora.
Adevărul este dureros. El seamănă cu o operaţie pe cord deschis, fără anestezie. Dar oricum el trebuie spus.
Ca să ajute la recuperarea adevăratei noastre libertăţi.
Nicolae DABIJA
(Prefaţă la volumul „Dezmembrarea României. Exodul din Basarabia, 
Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa: 
28 iunie 1940 – 22 iunie 1941” de Mihai Taşcă,  apărut la Editura Seredia 
din Chişinău în 2017, 900 pag.)
   
 
 
Adaugă comentariu (0)
 
Nume:
Comentariu:
Vizitatori: 1997524
sus

© 2018 Literatura şi Arta.
Toate Drepturile Rezervate.

Tel. +373 22 21 02 12
Fax +373 22 23 82 17
Email: literaturasiarta_md@yahoo.com

Prima | Ziarul | Patrimoniul cultural | Forul Democrat al Românilor | Contacte | Ultimul număr îl găsiţi aici!
Creat de BRAND.MD