Prima   Contact   Harta  
Prima
  Ziarul
  Patrimoniul cultural
  Forul Democrat al Românilor
  Contacte
  Ultimul număr îl găsiţi aici!
Agenda culturală
vezi mai mult
Chestionar
Cit de des accesati situl nostru?
Vezi arhiva
     
 
Prima Ziarul

Ziarul
O STAFIE UMBLĂ LA ISTORIA NOASTRĂ |  Versiune tipar
Inapoi
 
 
 

    

O stafie umblă la istoria noastră

         

O stafie se plimbă de vreo două decenii printre noi. Se strecoară ca o umbră de la o redacţie la alta, de la o adunare la alta, făcând-o pe băgătorul de seamă al mişcării unioniste, unde şi-a propus să facă ordine.

Numele acestei stafii e Stafie Ion sau, de când ruşii i l-au periat, îşi zice Stafii (pluralul de la strigoi) sau Stafi Ion.

Acesta s-a mutat în capitala republicii din Transnistria bolşevizată şi cu concursul său, unde a predat cu mult zel Istoria URSS, cu Lenin, Stalin şi ceilalţi „eliberatori” mai multă vreme.

După ’92 şi-a schimbat direcţia vieţii şi s-a făcut chişinăuian şi „unionist”.

A fost autor permanent la cea mai odioasă publicaţie antiromânească din toate timpurile, „Moldova suverană”, ucenic fidel al lui Mihai Conţiu, ziaristul-asasin care trebuie să se mândrească cu faptul că două dintre jertfele sale – Grigore Vieru şi Constantin Tănase – au fost unicele din perioada de după independenţă la înmormântarea cărora a fost decretat doliu naţional pe teritoriul întregii republici (despre Constantin Tănase acest mercenar de presă publicase un articol denigrator chiar în ziua înmormântării acestuia).

Stafia scrie linguşitor despre învăţătorul său: „Acest ziarist merită să fie stimat pentru faptul că constată şi critică fapte, situaţii, atitudini reale, considerate subiecte tabu de aşa-zisa presă independentă / democrată / naţională din R.M.”, rămânând „credincios numelui său, calităţii sale de român de viţă veche” (Ion Stafi „Spovedaniile Basarabiei”, Ed. Panfilius, pag. 286).

Iată însă că mai recent Stafi(a) se mută la publicaţia „Timpul”, unde în numerele din 21 aprilie 2017 şi 28 aprilie 2017 publică un articol antiunionist, anti-Sfatul Ţării-2, anti-FDRM, anti-Constantin Tănase, anti-Silviu Tănase etc., intitulat „Basarabia între mentalitatea moldovenească şi politica rusească (1988-2016)”.

În această încropire lipsită de bun-simţ, el se războieşte cu „Forul Democrat al Românilor”, al cărui prim-vicepreşedinte a fost Constantin Tănase, şi cu Mişcarea Unionistă „Sfatul Ţării-2”, din a cărei conducere face parte Silviu Tănase, şeful Departamentului mass-media.

Concluzia autorului e că dacă nu existau „Sfatul Ţării-2” şi „Forul Democrat al Românilor din Moldova” el (fantoma) făcea de mult Unirea.

Acest om bolnav de „sindromul Iurie Roşca” („Eu voi face Unirea şi pentru asta nu mai am nevoie de nimeni altcineva”) propune o variantă genială de unire a celor două state:

„Singura modalitate de rezolvare a problemei Basarabiei post-sovietice nu poate fi alta decât reunirea ei necondiţionată cu Ţara-Mamă. Doar că „istoricul” nu ne spune cum.

Este povestea cu şoricelul care a recomandat să-i fie prins un clopoţel de gâtul motanului ca să-l audă şoricimea toată când se apropie.

Cine va face unirea necondiţionată?

Nu cumva Dodon?

Ideea „Statului Comun România-Republica Moldova” a fost elaborat de cei mai competenţi jurişti din Republica Moldova şi România şi este una conformă Dreptului Internaţional, iar dacă s-ar dori acest lucru de către cercurile politice de la Bucureşti şi Chişinău, ea ar deveni realizabilă.

Ar fi un prim pas către reunirea definitivă şi ireversibilă a celor două state româneşti.

Neistoricul mai debitează că, dacă nu ne unim şi cu teritoriile Basarabiei care actualmente fac parte din Ucraina (sudul şi nordul Basarabiei, Insula Şerpilor, ţinutul Herţa cu Bucovina), unirea nu are rost s-o facem.

A propune să uneşti mai întâi Ismailul şi Hotinul la Basarabia şi apoi să vrei Unire e demagogie pură.

Parcă am fi un popor blestemat: e suficient să încerci să faci ceva pentru cauza naţională şi numaidecât se va găsi un Roşca, un Bratu, un Stafi ca să te atace, fără să propună nimic în loc.

Există un grup de „unionişti”, creat de securitate încă la sfârşitul anilor ’80, specializat în a difuza zvonuri şi a denigra munca altor unionişti.

Am spus în 1994 despre Iurie Roşca: „Cine loveşte în unionişti nu poate fi unionist”. Puţină lume m-a crezut atunci, dar azi cine se mai îndoieşte de asta? Uitaţi-vă în jurul dumneavoastră şi-o să-i vedeţi, dar, cel mai des, o să-i auziţi.

Acest individ provocator de ce nu ne spune, mai înainte de a critica ce-au făcut alţii, ce lucruri mari a făcut el pentru Unire?

Un patriot român, Ion Raţiu, spusese: „Nu critica niciodată, nici măcar prieteneşte, pe românul care se străduieşte să apere sau să promoveze cauza naţională. Fă tu mai bine decât el”.

Propuneţi, organizaţi, faceţi mai mult şi mai bine! Şi eu vă voi felicita şi vă voi susţine.

Dar probabil e mult mai uşor să fii arbitru pe margine decât jucător pe teren.

Pentru cei enumeraţi mai sus, Dodon, Voronin, Moscova nu există, ci – doar Sfatul Ţării-2 sau Forul Democrat al Românilor din Moldova.

Timp de mai bine de un deceniu, Forul Democrat al Românilor din Moldova a ţinut aprinsă flacăra conştiinţei naţionale: a depus Cerere de Aderare la Uniunea Europeană din partea Societăţii Civile cu peste 200.000 de semnături, a reuşit ca în Parlamentul României să fie adoptate Legea privind redobândirea cetăţeniei române, a propus modificări la Legea electorală ca diaspora să fie reprezentată în Senatul şi Parlamentul României, a organizat manifestări (de regulă la Teatrul Ginta Latină) la fiecare 1 Decembrie, 27 Martie, 24 Ianuarie, 31 August, a fiecărui an de la 2005 încoace, a avut în sate, şcoli sute de întâlniri de promovare a ideii unioniste, şi astea – fără nici un bănuţ din partea cuiva…

Ce-a făcut între timp Stafi? Sau – ce-au făcut stafiile?

Nu se ştie.

Ba câte ceva se cunoaște.

Stafia scrie cărţi. Cărţi agramate, desigur. Prin care încearcă să ne înveţe gramatică şi patriotism. Cum altfel?

Citesc „Spovedaniile Basarabiei” (în care obraznicul se identifică pe sine cu însăşi Basarabia), prima sa carte apărută la Editura Panfilius din Iaşi, în patru ediţii, editată cu bani româneşti (plătită de Asociaţia „Pro Basarabia şi Bucovina” din Huşi ş.a.).

Aflăm din carte că Basarabia se numeşte „Basrabia” (p. 10, 285), că România e „Rîmînia” (p. 12), că însuşi autorul „trudeşte” din nevoia „prescrierii crimelor” (p. 12), că preşedintele „Turciei de la 1923 s-a numit „Atatük” (p. 293), că în URSS partidul s-a numit P.C.U.C. (pag. 299), aflăm de la el că moldovenii „se autolaudă” (p. 260), că aceştia „continuă să trăiască cu capurile (!) în nori, să facă politică din instinct, adică pe negândite, să se măgulească cu pseudo-republici moldovene, să se lase amăgiţi cu state malefice (!), Moldova se va expune pericolului de a fi pierdută chiar de moldovenii înşişi” (p. 340). Autorul îşi propune prin intermediul compunerilor sale şcolăreşti „să combatem propaganda şi agitaţia anti-româneşti, să nu acţionăm în detrimentul cauzei pentru care militează, neajutoraţi (!) (neajutaţi? – n.n.) de nimeni, dar persecutaţi de toate guvernările moldovene, adevăraţii fii ai Basarabiei” (p. 350). Adică – el şi alte stafii. Ţambalagiul ne mai spune că înfiinţarea „Comisiei de limbă” (!) din 1988 (p. 260) a dus la „folosirea cîntecelor şi ideilor patriotice româneşti!” (p. 261), acolo s-a discutat care grafie „e mai potrivită pentru limba vorbită de moldoveni – cea chirilică sau cea latină, aşa cum fusese practicată în RASSM în anii 1924-1928 şi, respectiv, în 1931-1938” (p. 147). Mai deschide, nene, vreo carte! În 1924-1928, nicio carte n-a fost tipărită dincolo de Nistru cu grafie latină.

Textele sunt lizibile doar acolo unde autorul copiază sau transcrie file întregi (de la Valentina Ursu, Mihai Conţiu, Ion Ţurcanu şi alţi autori).

 „Şedinţa de destituire (!) a parlamentului, duşmănoşi şi ei faţă de premier (!) (p. 184) a avut loc, când „M. Snegur şi acoliţii au lansat o mare zarvă politică în jurul referendumului asupra păstrării URSS” (p. 184), adică atunci când „acoliţii” n-au dorit ca el şi ţara să intre în URSS.

„Comemoratorii (!) odiosului eveniment” din 28 iunie au organizat „celebrarea ocupării noastre” (p. 157). La 7 noiembrie 1989 „în faţa Ministerului de Interne din Chişinău s-a stabilit un grup de studenţi moldoveni (p. 159). Miliţienii ţineau în mâini coifuri (!) metalice înalte cât un stat de om. Ultimul a ieşit comandantul. Când pietrele se loveau de scuturile miliţiei, se produceau nişte zgomote asurzitoare ce se auzeau tocmai în piaţa centrală a Chişinăului” (la o distanţă de 2 kilometri – n.n.). În timpul manifestărilor antisovietice, Grigore Vârtosu comunica cu mulţimea protestatară, căţărându-se pe copacii (pe toţi? – n.n.) din împrejurimi” (p. 161), „în ciuda (!) celor spuse” nomenclatura a început „să-şi cameleonizeze convingerile politice” (p. 163).

Ş.a.m.d.

Oare înţelege ce spune?

Mă îndoiesc.

Atâtea absurdităţi adunate între două coperte de mult n-am mai întâlnit.

Se vede clar din cele citite că autorului îi cântă sticleţii în creier.

Nerozii savante peste nerozii savante.

În cele două cărţi de „spovedanii” el se războieşte cu toţi cei care au făcut câte ceva pentru cauza naţională, de la Grigore Vieru – la Constantin Tănase şi mai încoace.

Basarabia din „spovedaniile” lui este una mincinoasă, răutăcioasă, cârtitoare, plină de răutate şi ură, antiromânească, respingătoare.

Are dreptul oare oricine să vorbească în numele Basarabiei?

Cred că unor indivizi ca acest Stafi ar trebui să li se interzică să rostească şi să scrie acest cuvânt sfânt pentru istoria noastră, ajuns înjurătură şi cuvânt de ocară în gura anumitor derbedei.

Scopul unor astfel de cărţi e să denigreze personalităţile basarabene cu credinţă românească, atâtea câte au mai rămas, ca să pregătească terenul pentru Dodon, Voronin, Putin şi Armata a 14-a.

Ele sunt ţinta atacurilor „nobile”.

Cine mai rămâne? Stafi şi amicul lui, Conţiu, despre care el scrie că în tot ce face are perfectă dreptate. Şi poate idolul lor, trădătorul de vocaţie, I. Roşca?

Autorul, care îşi pune căciula în băţ, ca să fie văzut de departe, ne spune, plin de „modestie”, că „lucrarea” lui conţine „o imensă (!) cantitate de fapte, cazuri, situaţii”, el nu este din start de acord cu orice obiecţie critică la adresa încropirilor sale: „Le resping pentru că în spatele lor se ascund scopuri tainice, crime grave, vicii reprobabile şi şmecherii politice. Pentru că în minţile multora dintre moldovenii basarabeni asemenea idei se pot transforma în repulsie faţă de poporul român” (p. 12). Nici mai mult, nici mai puţin!

Cei înfieraţi de acest om sărac cu duhul sunt personalităţi ca Grigore Vieru, considerat de către el cel mai mare antiunionist din toate timpurile, care „în loc să-şi demonstreze / apere opţiunea antiunionistă cu argumente, fără ocolişuri, aşa cum i s-ar cuveni unui om onest şi curajos, scriitorul încearcă să şi-o justifice prin reactualizarea antiunionismului. Să nu ştie oare dl G. (!) Vieru că trădarea niciodată nu se uită şi nu se iartă” (p. 284). „Să nu înţeleagă oare dl Vieru că şi scriitorilor nu li se cuvine să facă educaţie prin propagarea unor modele negative?” (p. 281). Despre Vieru mai spune că toată viaţa poetul care a deşteptat Basarabia „a cerşit şi primit privilegii”, fiind „mereu oportunist, mereu profitor”, acesta – culmea! – lăsându-se înmormântat de Voronin cu onoruri comuniste.

Citeşti şi te cruceşti!

La un moment dat el i se adresează lui Vieru: „De ce împuiaţi capetele oamenilor cu falsuri, abstracţii (!), absurdităţi şi imaginaţii subiective (!)? De ce prostiţi lumea?” (p. 282). Şi, ca să fie mai convingător, reproduce citate lungi din articolele asasine ale lui M. Conţiu: „Conştient de sine G. Vieru nu poate fi un adept al unirii cu România… În sinceritatea unionismului său pot crede doar cei români care nu-l cunosc bine…”. Etc., etc. (p. 284).

Unul dintre cei înjuraţi de Ion Stafi este şi „antiromânul” Constantin Tănase, pe care-l face delapidator de sume mari de bani româneşti: „Constantin Tănase, directorul publicaţiei „Timpul de dimineaţă” care se consideră şi se declarăpatriot antiunionist al Basarabiei” (unde? – n.n.) a încheiat un contract de finanţare în valoare de 1.288.210.000 ROL cu Asociaţia RODIM din Iaşi, sumă din care Asociaţia a reţinut 285.000.000 ROL cu titlul de costuri proprii”, Tănase cerându-i pe toţi sieşi (pag. 307).

Tănase s-a dovedit, ca şi majoritatea contractanţilor din Republica Moldova, „a fi neloial, nesincer, a cheltuit cu iresponsabilitate fondurile publice româneşti”, fiind învinuit de „abuz de putere, trafic de influenţă, deturnare de fonduri, înşelăciune”, el făcând parte „din frontul anti-românesc din Republica Moldova” (p. 308).

Tot de aici aflăm că Constantin Tănase îi face jocul politic al lui S. Urechean (p. 305), care e legat de Rusia şi regimul condus de Igor Smirnov” (p. 308).

Despre T. Băsescu ni se spune că, spre deosebire de V. Voronin, „actualul preşedinte al României e un dezastru” (p. 309).

Iar „prezidentul” (p. 183) Mircea Snegur este „primul şi principalul killer înverşunat al românismului” (p. 349).

E pus la zid şi Mihai Cimpoi, care ar spune despre moldovenii basarabeni că ar fi „oameni proşti”.

Trogloditul mai afirmă că din articolele lui Valentin Mândâcanu „termenul de limba moldovenească a trecut în Legea RSSM cu privire la statutul limbii de stat în RSSM şi în textul Constituţiei”, ca şi cum până la V. Mândâcanu acest termen n-ar fi existat, fiind inventat de el; că Andrei Vartic promovează „demagogie gazetărească” (p. 182); că Ion Hadârcă în 1990 era „consilier prezidenţial” (p. 178) (Minciună!)

În concluzie, I. Stafi, cu şaua pe el, o face pe călăreţul: „În ce mă priveşte, nu mi-am însuşit nici un fel de sume de bani sau alte foloase materiale din banii cuveniţi comunităţilor româneşti aflate sub o presiune (!) în afara graniţelor ţării”.

Banii „cuveniţi lui” (!) şi i-au însuşit Constantin Tănase, Grigore Vieru, Valeriu Saharneanu, Alexandru Dorogan ş.a., de care-şi bate joc, de acolo şi ura lui patologică pentru ei, or, dacă statul român i i-ar fi dat lui, anonimului, care nu a făcut în Mişcarea de Eliberare Naţională decât să emită râgâituri, el i-ar fi cheltuit cu mult mai judicios.

E clar că aici, ca şi pretutindeni, vorbeşte răutatea din el.

Mai aflăm de la strigoi că unicul merit al lui Dumitru Matcovschi e spusa acestuia din 1991: „Sunt mândru că sunt membru al PCUS” (transcris „P.C.U.C.”, la pag. 299). Stafi calcă prin străchini şi când afirmă că Alexandru Moşanu a creat o şcoală de istorici care promovează „moldovenismul politic primitiv, din care fac parte nume ca Anatol Petrenco, Ion Varta, Ion Şişcan (îl numeşte „istoricul de origine transnistreană Ion Şişcan” p.148), Vitalie Vartic („istoricul” agramat ar trebui să ştie că Vitalie e Văratic!), Gh. Negrei (e vorba de Gheorghe Negru! – n.n.), Gh. Cojocaru şi alţii” (pag. 303).

Acest Stafi îşi zice „istoric”, dar nu cunoaşte numele istoricilor, nici n-a descoperit încă, la vârsta lui de moş bătrân, ce este elementarul bun-simţ.

Pe directorul „Casei Limbii Române” îl botează Alexandru Bantaş (p. 306).

De la el mai aflăm că P. Lucinschi a fost în Tadjikistan „vice-secretar” (A fost secretarul doi al C.C. al P.C. – n.n.).

Că Traian Băsescu s-a întâlnit în 2006 „cu un grup de sportivi olimpici basarabeni” (p. 287), fiind vorba de un grup de elevi câştigători ai olimpiadelor pe obiecte din România.

Cu alte cuvinte, în domeniul istoriei acest Stafi se învârte ca găina pe câmp, habar n-are despre ce vorbeşte şi la ce se referă.

În concluzia cărţii el afirmă că „în anii 1989-1992 patrioţii moldoveni din Basarabia au militat pentru restabilirea unităţii Moldovei Istorice”.

Iar în postfaţă face un manifest patriotic, demn de pana lui V. Stati:

Moldoveni! Dacă această carte va trezi în inimile voastre înălţătoare sentimente de demnitate, dacă vă va face mai rezistenţi în faţa vitregiilor, mai organizaţi, mai combativi, dacă vă va stimula dorinţa de a vă elibera de răul din voi înşivă, care (să luăm aminte!) nu este mai puţin grav decât răul de import, înseamnă că truda mea n-a fost zadarnică. Poruncind (!) Moldova urmaşilor săi moldoveni, Ştefan cel Mare o încredinţa tuturor generaţiilor viitoare de seminţie moldoveană, dar se referea (!) nu numai moldovenilor de la răsărit de Prut, şi se referea şi la Moldova din partea de est a acestui râu (Nu e aceeaşi? – n.n.). Luptaţi pentru reîntregirea Moldovei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt!” (p. 360).

Acest Ion Stafi lasă impresia că a căzut din Lună.

Cele două cărţi ale lui cu titluri pompoase, sunt ca nişte conserve pe care scrie peşte şi conţin fasole stricate.

Mă mir că Silviu Tănase, un ziarist demn de pana părintelui său, i-a acceptat opul. Deşi, sunt convins, dacă trăia Constantin Tănase, i-ar fi spart capul, mai înainte de a păşi pragul redacţiei.

„Spovedaniile” lui porcoase nu pot fi spovedanii ale Basarabiei.

Fără să mai aştepte să-i dea cineva jos peruca de pe cap, el îşi vâră obraznic cărţile prin biblioteci. Chiar dacă acolo stau necitite.

Cu atât mai mult nedumereşte faptul că Asociaţia Bibliotecarilor din republică i le procură, fără barem să le răsfoiască, pentru a completa cu ele bibliotecile municipale.

Cu cât mai mulţi „unionişti” de aceştia – cu atât mai departe e realizarea Unirii, despre care acest individ crede că-i seamănă, tratând-o ca pe o stafie, menită doar să sperie şi să trezească repulsii.

La ţară se spune că, atunci când îţi apare la vreme de noapte o vedenie din acestea înainte, să spui:

Piei, Satană!

Nu-mi rămâne decât să închei cu această urare optimistă, pe care o adresez tuturor dodonilor, voroninilor şi ion-stafi-ilor.

Să auzim de bine!

 

Nicolae DABIJA

   
 
 
Adaugă comentariu (0)
 
Nume:
Comentariu:
Vizitatori: 1948568
sus

© 2017 Literatura şi Arta.
Toate Drepturile Rezervate.

Tel. +373 22 21 02 12
Fax +373 22 23 82 17
Email: literaturasiarta_md@yahoo.com

Prima | Ziarul | Patrimoniul cultural | Forul Democrat al Românilor | Contacte | Ultimul număr îl găsiţi aici!
Creat de BRAND.MD