Sărbătorirea în acest an a nouă decenii de la Unirea Basarabiei cu Patria-mamă, România, este un prilej în plus de a onora memoria celor care prin lupta şi jertfa lor au pregătit şi au realizat acest act istoric. În cele ce urmează vreau să povestesc pe scurt despre destinul unui membru al Sfatului Ţării, Simion Galeţchi, dar şi al familiei sale. Atenţia sporită a subsemnatei faţă de această personalitate se explică prin faptul că suntem consăteni şi rude. Ne-am născut şi am crescut în comuna Donduşeni, fostul judeţ Soroca, şi ne tragem din “neamul Galicenilor”, ale cărui rădăcini, după spusele bunicului meu, Vasile Galeţchi, se află în Galiţia.
Fiind născută în 1933, am amintiri proprii despre familia lui Simion Galeţchi. Îmi amintesc bine casa acestei familii, o ţin minte pe Ecaterina, soţia lui Simion. Era o femeie frumoasă, cu o privire blândă. Creştea împreună cu soţul ei cinci copii: Veronica, Gabriel, Petru, Iuliu şi Aureliu. Cu Gabriel am fost colegă de clasă în anul şcolar 1940-1941.
Activitatea lui Simion Galeţchi din perioada participării sale la lupta pentru eliberarea Basarabiei de sub stăpânirea rusească este relativ bine cunoscută (vezi Alexandru Chiriac. Membrii Sfatului Ţării. 1917-1918. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2001, p. 97-98).
S-a născut la 15 februarie 1887 în comuna Donduşeni, judeţul Soroca. În perioada revoluţiei ruse din februarie 1917 făcea parte dintr-o unitate militară rusă dislocată la Odesa, având gradul de plutonier-major. A fost printre primii basarabeni care au participat la formarea unităţilor militare româneşti, structuri ce au jucat un rol important în desfăşurarea evenimentelor revoluţionare în Basarabia. În vara anului 1917, fiind trimis la Chişinău, este ales membru în Comitetul Ostăşesc Moldovenesc. Apoi Congresul al III-lea Regional al Sfatului Deputaţilor Ţărani îl împuterniceşte pe Simion Galeţchi să-l reprezinte în Sfatul Ţării, primul organ suprem de conducere al Basarabiei, care şi-a început lucrările la 21 noiembrie 1917. Momentul de vârf al activităţii Sfatului Ţării a fost data de 27 martie/9 aprilie 1918. În această zi s-a pus la vot chestiunea privind unirea Basarabiei cu România. Deputatul fără de partid Simion Galeţchi al lui Petru din Donduşeni a fost printre cei 86 de membri ai Sfatului Ţării care au votat Declaraţia de unire a Basarabiei cu România. Declaraţia începea cu celebra frază: “În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară:
Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna, se uneşte cu Mama sa, România”.
După 1918 S. Galeţchi a fost membru în Comisia de împroprietărire cu pământ a ţăranilor din judeţul Soroca.
Începând cu anul 1940, biografia lui Simon Galeţchi se cere a fi precizată. În sursele scrise se afirmă că Simion Galeţchi ar fi fost arestat de sovietici la Tighina pe data de 29 iunie 1940 (adică în a doua zi a invaziei URSS în Basarabia) şi că ar fi murit într-un vagon de tren cu destinaţia Siberia. Informaţia însă păstrată în memoria consătenilor şi a rudelor sale arată că în timpul ocupaţiei sovietice a Basarabiei (iunie 1940-iunie 1941) Simion Galeţchi s-a aflat, fără familie, în refugiu în România, iar după eliberare s-a întors la Donduşeni, unde şi-a găsit casa pustie. Îşi pierduse familia.
În noaptea de 13 spre 14 iunie 1941, soţia şi cei cinci copii ai săi fuseseră scoşi neomeneşte din culcuşurile şi din casa lor şi deportaţi, împreună cu alte circa 14 mii de suflete nevinovate din RSSM, în pustiurile îngheţate ale Siberiei. Simion Galeţchi, ţăran curajos, energic, călit în lupte, devotat cauzei naţionale n-a rezistat loviturii crunte ce i-a fost aplicată de ocupanţi. Răpus de durere se stinge din viaţă, în anul 1942 sau 1943. A fost înmormântat în cimitirul satului Donduşeni. Cred că această versiune reflectă adevărul despre sfârşitul lui Simion Galeţchi, adevăr confirmat şi de ultimii consăteni în viaţă care l-au cunoscut. Printre aceştia se numără nepoata Eudochia Dragomireţchi, nepotul Aureliu Galeţchi, Ana Galeţchi, mama subsemnatei.
Familia deputatului în Sfatul Ţării în chiar primul an după deportare a fost nimicită pe jumătate. De frig şi de foame au murit Aureliu, de doi ani, şi Iuliu, de patru ani. Neavând cine să le sape gropile, au fost îngropaţi în zăpadă. În primăvară, când membrii familiei s-au dus să-şi înhumeze morţii, trupurile acestora n-au mai fost găsite. Tragedia a continuat cu decesul mamei Ecaterina. Plecarea ei în lumea celor drepţi a avut drept urmare dispariţia familiei lui Simion Galeţchi. Gabriel în vârstă de zece ani şi Petru în vârstă de opt ani au fost trimişi la un orfelinat. Iar sora Veronica, în vârstă de 15 ani, a fost ajutată de un om bun să se angajeze în calitate de infirmieră la un spital militar. Peste un anumit timp, ea a devenit soţia unui uzbec. Împreună cu soţul, Veronica a plecat în Uzbekistan, care a devenit a doua patrie a sa. S-a dovedit a fi cel mai rezistent membru al familiei Galeţchi. Vine din când în când în Moldova, îşi vizitează rudele, onorează memoria înaintaşilor.
Gabriel (care a devenit, fără voia sa, Gavril) şi Petru au fost aduşi, în 1948, în satul Donduşeni, unde au fost lăsaţi în grija cuplului Ecaterina şi Nicolae Galeţchi, rude apropiate ale celor doi tineri. Calvarul lor însă nu a luat sfârşit. În noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, în timpul celui de-al doilea val de deportări, Gabriel a fost exilat în Kazahstan împreună cu familia unui unchi, la care se afla în ospeţie. A scăpat de această nouă închisoare în anul 1956, când i s-a permis să se întoarcă la baştină. Fratele său Petru a evitat a doua deportare, reuşind să se salveze cu fuga. Mai târziu, a urmat o şcoală de mecanizare. S-a căsătorit, lăsând ca urmaş un fecior, pe care l-a numit Aureliu, în memoria fratelui său. Acesta locuieşte la Chişinău. Petru a plecat din această lume acum trei ani. Fratele său, Gabriel, nu şi-a mai putut reveni după a doua deportare. Rămas singur-singurel în satul Donduşeni, bolnav, a murit în floarea vârstei.
Ajuns în faza descompunerii, Imperiul Sovietic a încercat să-şi dreagă imaginea de stat criminal. În acest scop a fost dat decretul din 13 august 1990 cu privire la repunerea în drepturi a tuturor victimelor represiunilor politice din anii ’20-’50. Au fost reabilitaţi şi membrii familiei Galeţchi, printre care figurează nu numai mama Ecaterina, dar şi copiii minori cu vârste cuprinse între 2 şi 14 ani la momentul deportării. Numai minţile bolnave puteau atribui copiilor săvârşirea infracţiunilor politice.
Regimul comunist criminal s-a răfuit crunt cu familia Galeţchi, ca de altfel şi cu toţi participanţii la mişcarea de eliberare naţională din Basarabia. Pentru binele generaţiilor ce vin predecesorii noştri au jertfit ce au avut mai scump. Activitatea şi ţinuta lor morală şi civică trebuie să ne servească ca exemplu demn de urmat. Şi să nu uităm că pentru libertate şi unitate naţională se plăteşte scump. Căci altfel nu se poate!
