Prima   Contact   Harta  
Prima
  Ziarul
  Patrimoniul cultural
  Forul Democrat al Românilor
  Contacte
  Ultimul număr îl găsiţi aici!
Agenda culturală
vezi mai mult
Chestionar
Cit de des accesati situl nostru?
Vezi arhiva
     
 
Prima Ziarul

Ziarul
Trei zile cu Mihai Dolgan |  Versiune tipar
Inapoi
 
 
 
Timpul zboară fără milă şi ne îndepărtează mereu de anul 1967, când – în condiţiile dezgheţului hruşciovist – slăbiseră întrucâtva frâiele în care era ţinută întreaga cultură sovietică. În republica noastră toate manifestările – atât cele de avânt al dezvoltării muzicii, de exemplu, cât şi cele de stagnare în urma unor ordine şi dispoziţii, – au luat întotdeauna înfăţişări exagerate. Regimul comunist de odinioară cu o mână îţi permitea să te afirmi prin ceva original şi valoros, apoi cu ambele mâini îţi tăia pofta de a insista în aspiraţiile creatoare ori – cel mai des – organiza desfiinţarea ta ca om de creaţie, scriitor ca Ion Druţă sau – ca să intrăm mai curând în tema reflecţiilor de faţă – muzicant, cântăreţ şi compozitor, ca Mihai Dolgan. Acesta, Mihai Dolgan, copil, apoi adolescent dăruit de la natură cu un auz muzical perfect şi cu o sete nepotolită de originalitate, frumuseţe, perfecţiune, la un moment dat s-a dovedit ahtiat de jazz, de rock, de muzica beatles. În anii ’60 e angajat ca acordeonist într-un ansamblu tineresc din cadrul Filarmonicii chişinăuiene (botezat ruseşte „Молодёжный”), iar în 2007 ni se destăinuie: „Încă pe atunci am ajuns la ideea că trebuie să fac ceva original, care să-mi aparţină şi să mă reprezinte... Eram tânăr şi tinereţea este ispitită mereu să inventeze ceva nou, neobişnuit... Vroiam să adun un colectiv bun. Instrumente de suflat, un percuţionist, un chitarist, un contrabasist – toţi de calitate, ca să putem interpreta muzică de estradă, instrumentală, cântece. Şi toate – într-un bun stil de jazz”.
Ansamblul „Молодёжный” concerta cu un succes enorm în Rusia şi Ucraina. După un concert cu ecou răsunător în câteva săli arhipline, directorul Filarmonicii din Penza l-a remarcat pe Mihai Dolgan şi i-a propus să rămână în acest oraş, promiţându-i libertatea de a-şi crea o formaţie muzicală proprie. Dacă Filarmonica chişinăuiană n-ar fi avut atunci un director cu suflet şi intelect de adevărat patriot al cântecului şi dansului autentic naţional, ca Alexandru Fedco, cine ştie dacă Mihai Dolgan n-ar fi ajuns o celebritate a muzicii ruseşti.
Or, şi în condiţiile de-a dreptul ostile spiritului inovator în muzică şi în artă în general erau oameni de treabă, ca pomenitul deja Fedco, şi în 1967 tânărul muzicant a organizat ansamblul „Noroc”, supranumit curând în semn de batjocură „Norock-n-roll”, cu timpul denumirea aceasta fiind uşor de înţeles ca un binemeritat compliment.
Cu cine a cântat la începuturi Mihai Dolgan? Ni se destăinuie Domnia sa însuşi: „Către 1969 s-a constituit un anumit nucleu din cei mai valoroşi oameni. Îi am în vedere pe Valentin Goga şi pe fraţii Cazacu. Împreună cu noi era şi un alt om remarcabil, Vasile Verdeş, care se ocupa de călirea „tinerilor luptători” în spiritul devotamentului faţă de muzica „Noroc” şi le ţinea lecţii cu tema „cum să devii beatlesman veritabil”. Era un fan al rockului, şi fanatismul lui se transmitea şi celorlalţi... Goga era un baterist cum altul nu găseai în toată Uniunea Sovietică. Cazacu – un virtuoz al strunelor de chitară! Cred că anume graţie măiestriei lor numeroasele noastre concerte se bucurau de o imensă popularitate”.
Noi personal îl punem în capul listei pe însuşi Mihai Dolgan, nu-i uităm pe tinerii săi colegi vocalişti Ştefan Petrache, Ion Suruceanu, mai târziu Lidia Botezatu, Iurie Sadovnic şi alţi interpreţi de real talent. Odinioară şlagărele „De ce plâng chitarele”, „Cântă un artist”, „Primăvară, primăvară”, „Dor, dorule” ş.a. erau cântate ori cel puţin fredonate nu numai în republică, ci şi în diferite colţuri ale necuprinsei pe atunci Uniuni Sovietice. Ansamblul „Noroc” a devenit curând un fascinant fenomen artistic. După cum scria un corespondent al ziarului „Заполярная правда”, „doar patru cântece, dintre care trei în limba română, au cucerit tinerii melomani din întreaga Uniune Sovietică. Cântecul „De ce plâng сhitarele”, tradus în mai multe limbi, pe parcursul a cinci ani a fost pe primul loc în topul preferinţelor, fiind inclus în repertoriul ansamblurilor moscovite în vogă „Весёлые ребята” şi „Голубые гитары”. S-ar putea spune că micul disc al ansamblului „Noroc” a schimbat concepţia muzicală a unei întregi generaţii de melomani sovietici”.
Atare aprecieri – la nivelul grandiosului imperiu sovietic – găsim multe în cartea „Taina vieţii mele” (Chişinău, A.O. Presstar, 2007), consacrată căii de creaţie a renumitului cântăreţ şi instrumentist Mihai Dolgan. Este prima carte dintr-o colecţie nouă – „Augurii”. Ea ne ajută să conştientizăm faptul că apariţia şi evoluţia ansamblului „Noroc” a certificat o înnoire categorică şi principială a muzicii vocale şi instrumentale. Oamenii umblau cu săptămânile până reuşeau să procure un bilet la concertele noii formaţiuni artistice, toate melodiile şi textele erau de-a dreptul ovaţionate. Adevărul că temerara echipă de creaţie a fost un fenomen până atunci inimaginabil îl consemnează şi solistul ansamblurilor „Noroc” şi, mai târziu, „Contemporanul” Ion Suruceanu într-o „Temă pentru amintiri”: „Ceea ce făcea Dolgan nu mai făcuse nimeni în estrada sovietică”. Într-o altă „Temă pentru amintiri” Valentin Goga spune acelaşi lucru în chip ceva mai detaliat: „Cântam atât de bine, încât era aproape imposibil să nimereşti la concertele noastre. Călătoream prin întreaga Uniune Sovietică, dădeam câte 40-50 de concerte lunar, şi pretutindeni – de la Chişinău până la Sahalin – cu săli arhipline”. Şi în continuare: „Gloria „Noroc”-ului era extraordinară, uriaşă”.
Noi personal am avut fericirea să savurăm arta lui Mihai Dolgan şi a colegilor lui pe vremea studenţiei noastre. Sala de concerte fierbea, şocată în sensul nobil al cuvântului, cucerită de originalitatea repertoriului şi de măiestria interpretativă a vocaliştilor şi instrumentiştilor tineri, talentaţi, dedicaţi cu trup şi suflet muzicii în expresia profund inovatoare a acesteia.
Se apropia însă centenarul naşterii lui Lenin şi cerberii ideologiei comuniste nu se puteau împăca nicidecum cu acele adieri de muzică occidentală şi cu originalitatea fără precedent a măiestriei interpretative a ansamblului „Noroc”. Un prim-secretar al regionalei de partid Doneţk, de exemplu, vigilent în privinţa muzicii occidentale, a declarat pe şleau: „De ce ne-am teme de beatlesii lor, dacă-i avem pe-ai noştri? În regiunea noastră a concertat „Noroc” din Moldova. Oamenii nu ieşeau la muncă, stăteau zile şi nopţi la coadă să cumpere bilete la concert”.
Asupra tinerilor care cutezaseră să primenească muzica acelui timp s-au năpustit ziarul „Правда”,  ministrul culturii al URSS Ekaterina Furţeva, nemaivorbind de primul-secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist din republică Ivan Bodiul. Erau puşi la cale să critice ansamblul studenţi şi ostaşi, ziarul „Tinerimea Moldovei” le publica scrisorile şi, comentându-le, încuviinţa desfiinţarea ansamblului „Noroc” în 1970. A fost, fără îndoială, o crimă a ideologiei comuniste a timpului. Crima a fost cu atât mai mare, cu cât artiştii din formaţiunea muzicală a lui Mihai Dolgan „au lăsat republicii o bogată moştenire culturală”, după cum avea să constate la 30 mai 1997 ziarul rusesc „Деловая газета”.
Moştenirea pe care ne-au lăsat-o ansamblurile dolganiene „Noroc” şi „Contemporanul” este atât de importantă, încât nu avem dreptul s-o lăsăm trecutului şi uitării. Suntem datori s-o cunoaştem, s-o conştientizăm, s-o popularizăm în contemporaneitate şi să tragem învăţămintele cuvenite referitoare la arta tinerilor entuziaşti ai acelor ani, la rolul cutezanţei în artă, la crimele săvârşite de ideologia comunistă în atitudinea ei refractară şi, până la urmă, duşmănoasă faţă de spiritul creator, înnoitor. Tocmai în vederea realizării unui atare deziderat este valoroasă cartea despre Mihai Dolgan şi ansamblurile lui „Noroc” şi „Contemporanul”. În pofida multişoarelor stângăcii stilistice şi greşeli de exprimare, lectura ei înaintează uşor, textele protagonistului cărţii sunt doldora de amănunte şi detalii pitoreşti, amintirile artiştilor, scriitorilor, criticilor de specialitate, mai ales acelea ale Lidiei Botezatu, Mihail Murzac, Andrei Lozovan şi Dumitru Matcovschi, varsă multă lumină asupra destinului renumitelor ansambluri. Trei zile în care am reuşit – cu intermitenţe fireşti – să citim cartea despre Mihai Dolgan „Taina vieţii mele” ne-au îmbogăţit considerabil, determinându-ne să aşteptăm cu nerăbdare noi volume din colecţia „Augurii”.
Ion CIOCANU
   
 
 
Adaugă comentariu (1)
//1
Stefan 8 Noiembrie 2007   
Sunt un cetatean roman,din Piatra Neamţ.Citind acest articol,gândurile mele au lua-o rayna.Mai bine spus,m+au purtat către anii 1970-72 când un var din Chişinău ,venind în viyită mi-a adus un disc.Nu auzisem pâna atunci de formaţia "Noroc".Am ascultat discul o dată,de două ori,de tri ori.pe urma de câteva ori în fiecare zi,pănă când vinilul nu a mai făcut faţă.Am fost fermecat de "Dor,dorule","De ce plâng ghitarele","Cânta un artist" şi parcă mai era o piesă.Nu-mi amintesc acum dacă era un solo de chitară sau nu.Cert este,că după atâtia ani,fredonez în continuare aceste melodii şi aş fi vrut sa le audieze şi copii mei.Am încercat să găsesc un nou disc "Noroc" sau casetă,DVD dar încercările mi-au fost zadarnice.Mai târziu,peste ani,am schimbat câteva vorbe cu Dl.Mihai Dolgan şi cu D-na Lidia Botezatu când au fâcut un turneu în România şi au concertat cu un succes enorm şi la noi în Piatra Neamţ.Aplauze nesfârşite,lacrimi de bucurie dar şi de durere."Basarabie,Basarabie" şi celelalte melodii au fcut ca sala să ajungă la extaz.Basarabia nu avea nevoie de un alt ambasador mai bun,chiar dacă-l căuta o mie de ani.Poate că băsărăbenii nici nu-şi închipuie cât a însemnat muzica lui în România.Enorm.Spaţiul nu-mi permite să detaliez.Este minunat că are un fiu care din câte îmi amintesc îi ducea mai departe harul muzical cu care Dumnezeu i-a învrednicit părinţii.În ultimul timp nu mai ştiu nimic de dumnealor.Sper că se bucură de stimă şi preţuire din partea tuturor,că are o viaţă lipsită de greutăti,că trăieşte cu sentimentul împlinirii. Stimate D-le Ion Ciocanu,dacă aveţi idee cum aş putea să găsesc ceva care să conţină melodiile menţionate,bucuria mea ar fi de nedescris.Vă mulţumesc şi să mai scrieţi despre "Noroc".
 
Nume:
Comentariu:
Vizitatori: 1822164
sus

© 2017 Literatura şi Arta.
Toate Drepturile Rezervate.

Tel. +373 22 21 02 12
Fax +373 22 23 82 17
Email: literaturasiarta_md@yahoo.com

Prima | Ziarul | Patrimoniul cultural | Forul Democrat al Românilor | Contacte | Ultimul număr îl găsiţi aici!
Creat de BRAND.MD