Prima   Contact   Harta  
Prima
  Ziarul
  Evenimente
  Agenda culturală
  Patrimoniul cultural
  Forul Democrat al Românilor
  Contacte
  test
  ..............
  Ultimul număr îl găsiţi aici!
Agenda culturală
vezi mai mult
Chestionar
Cit de des accesati situl nostru?
Vezi arhiva
     
 
Prima Ziarul

Ziarul
UNIREA MOLDOVEI CU ŢARA ROMÂNEASCĂ LA 1859 ŞI PROBLEMA BASARABIEI (I) |  Versiune tipar
Inapoi
 
 
 
UNIREA MOLDOVEI CU ŢARA ROMÂNEASCĂ LA 1859 ŞI PROBLEMA BASARABIEI (I)

1. Providenţa Mântuitorului ne-a dus spre Unire. La 5–24 ianuarie 2009, tot poporul român, inclusiv noi, românii din Basarabia, vom sărbători 150 de ani de la Unirea Moldovei cu Ţara Românească şi formarea României moderne. Acest eveniment epocal în istoria românilor are o semnificaţie sacră, deoarece ideea de unire a unui popor este o idee sfântă, venită de la Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi bunul nostru Dumnezeu.  Numai cu voia Domnului Iisus Hristos s-a realizat actul unirii de la 1859.  Acest eveniment istoric, care a avut loc acum 150 de ani, a fost obiectiv, necesar, impus de cerinţele sufleteşti, de conştiinţa naţională şi de natura interioară a tuturor românilor.
„Ideea unirii Principatelor Române nu a apărut din senin la mijlocul secolului al XIX-lea” (Istoria României, Cluj-Napoca, 2007, p. 496). În ambianţa luptei pentru existenţă, pentru supravieţuire, ideea unirii a prins contur  încă din timpul formării poporului român şi constituirii statelor medievale româneşti, când memoriile şi proiectele de consolidare a formaţiunilor statale au înscris acest obiectiv ca unul dintre cele mai actuale şi majore obiective în lupta pentru dezvoltarea viitoare a tuturor românilor. Unirea din 1859 a fost rezultatul firesc al întregii istorii de luptă a poporului român pentru apărarea identităţii sale naţionale şi teritoriale în arealul carpato-danubiano-pontic-transnistrean. Istoria ne arată că fără această luptă pentru unitatea sa identitară, românii, ca popor, ca naţiune, ar fi dispărut, precum a dispărut populaţia ilirică dintre Dunăre şi Marea Adriatică în secolele V–VIII e.n. Lupta românilor pentru existenţă s-a desfăşurat timp de secole.
Ideea de unire şi tendinţele de unitate naţională au fost oglindite şi glorificate de către cei mai mari reprezentanţi ai neamului românesc, precum au fost: Dosoftei, Constantin Cantacuzino, Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, Nicolae Bălcescu, Tudor Vladimirescu, Petru Maior, Gheorghe Şincai, Anton Pan, Andrei Mureşanu, Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Costache Negri, Constantin A. Rosetti, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Bolliac, Mihail Kogălniceanu, Alexandru Ioan Cuza, Bogdan P. Hasdeu, Nicolae Casso, Dumitru Crăciunescu, Constantin Vârnav, Tudor Boldur-Lăţescu, Ion G.Diamandi, Vasile Poreanu, Ioan Munteanu, Anton Şavul, Vasile Urechia, Leon Ghica, Al. Creţescu, A. Marconici, G. Vernescu, Ion Golescu, Nicolae Golescu, N. Vioreanu şi mulţi, mulţi alţi intelectuali din întregul areal românesc. Toţi aceştia au luptat pentru întregirea neamului românesc şi formarea României moderne.
Problema Unirii Principatelor Române întotdeauna a fost, este şi va fi actuală. Cu cât mai des vom lămuri evenimentele care au avut loc acum 150 de ani, cu atât mai puternică va deveni conştiinţa naţională a basarabenilor, cu atât mai mult ne vom cunoaşte istoria noastră, vom avea o gândire şi conştiinţă istorică. Tudor Iorgu scria în 1928 că „povestea Unirii trebuie reînvăţată, mărturisită lumii, redată în toată măreţia ei rândurilor de oameni de astăzi şi de mâine, spre pildă şi îndemn”. Noi trebuie să revărsăm lumină, să destăinuim secretele istoriei, să ne amintim încă o dată de faptele luptătorilor eroi ai Unirii. Numai prin cunoaşterea istoriei românilor, după cum sublinia Octavian Goga, vom obţine biruinţă în „războiul aprig al vieţii de astăzi” („Cuvânt moldovenesc”, 1 aprilie 1928).
Problema Unirii Principatelor Române a fost cercetată şi reflectată în lucrările cunoscuţilor istorici români Nicolae Iorga, Alexandru Xenopol, Petre Panaitescu, Gheorghe Brătianu, Dan Berindei, Constantin Giurescu, Şerban Rădulescu, Apostol Stan, Cornelia Bodea, Gheorghe Platon, Mircea Muşat, Nichita Adăniloaie, Vasile Cristian, Vasile Maciu, Ştefan Pascu, Nicolae Corivan, Al. Vianu, V. Curticăpeanu, Grigore Popescu, Nicolae Ciachir şi mulţi alţii, care au avut o contribuţie considerabilă la elucidarea întregului proces complicat de luptă pentru Unirea Ţărilor Române în 1859.
Unirea Moldovei cu Ţara Românească şi formarea României moderne a fost cercetată în mai multe lucrări scrise de autori străini. Timp de 150 de ani în Occident s-au editat peste 5000 de lucrări cu privire la Unirea poporului român în perioada 1859–1878. Savantul român Vasile Cristian scria în 1984 că „epoca unirii” a fost un „moment de o puternică afirmare românească şi pe plan internaţional”. „Epoca Unirii a adus o contribuţie esenţială la stabilizarea interesului opiniei publice europene asupra acestei regiuni a Balcanilor, ca şi la mai buna ei cunoaştere”. În acest sens este necesar să menţionăm aportul considerabil al istoricilor şi politicienilor străini la oglindirea istoriei Unirii de la 1859. Printre aceştia au fost: Georges Castellan, A. Debidour, E. Marechal, Hans F. Helmolt, Alexander Hübner, A. Benson, Viscount Escher, Emile Ollivier, Gustave Bley, Alfred Rambaud, Louis Thouvenel, Gaston de Monicault, Frederic Damé, Stuart F. Weld, Pietro Orsi, Jacques Ancel, Paul Henry, Marcel Emerit, R.W. Seton-Watson, Salvatore Sibilia, Mario Ruffini, Gino Lupi, John C. Campbell şi mulţi alţii. În lucrările acestor autori au fost descrise diferite aspecte ale luptei de secole a poporului român pentru făurirea unităţii sale naţionale, s-a specificat rolul lui A.I. Cuza şi al clasei politice româneşti în lupta pentru unirea Principatelor Române, s-a analizat atitudinea marilor puteri în problema Unirii poporului român.
Fiecare istoric, scriitor, intelectual român este dator să cinstească în aceste zile jubileul de 150 de ani al Unirii Ţărilor Române şi formarea României moderne. Această dată ne aminteşte de idealul înfăptuirii Unirii, de năzuinţele tuturor românilor de a-şi dobândi unitatea naţională, independenţa şi suveranitatea statală faţă de Imperiile Otoman, cel Rus şi cel Austro-Ungar, de a scutura jugul colonial, imperial şi antinaţional, care s-a menţinut peste 800 de ani în Transilvania şi 300 de ani în Moldova şi Ţara Românească. Problema unirii cu Ţara-mamă trebuie să fie conştientizată şi de toată populaţia românească din Basarabia. Viitorul Republicii Moldova ţine de reunirea sa cu România şi integrarea în Uniunea Europeană. Despre aceasta ne vorbeşte practica istorică a tuturor naţiunilor europene.
2. Formele de organizare statală şi Unirea Ţărilor Române. Problema unirii Principatelor Române a avut o circulaţie naţională şi internaţională din perioada formării poporului român şi recunoaşterea acestuia ca popor distinct de alte populaţii autohtone şi migratoare în arealul european. De aceea noi considerăm că Istoria Unirii şi formării statului naţional unitar român are mai multe perioade.
Prima perioadă a început în secolele II–III şi a continuat până în secolele VIII–IX, când s-a format poporul român şi a început lupta sângeroasă pentru apărarea teritoriilor româneşti. Trebuiau unite forţele populaţiei autohtone şi consolidată statalitatea poporului român. În această perioadă poporul român s-a apărat de hoardele barbare. Tot acum au apărut primele forme regionale de funcţionare a statalităţii sale.
A doua perioadă începe convenţional în secolul IX şi continuă până în secolul XIV. În această perioadă s-au format şi s-au dezvoltat, odată cu consolidarea relaţiilor feudale, statele româneşti mici, sub denumirea de “ţări” sau “cnezate”, “principate”. Astfel, se ştie că în perioada medievală s-au format şi dezvoltat “Ţara Moţilor”, “Ţara Bârsei”, “Ţara Haţegului”, “Ţara Făgăraşului”, “Ţara Oltului”, “Cnezatul Litovoi”, “Principatul Menumorut”, “Ţara Baiei”, “Ţara Milcovului”, “Cnezatul Bârlad”, “Ţara Bolohovenilor” din Transnistria etc.
Cea de a treia perioadă a durat din secolul al XIV-lea până în 1859. În această perioadă a început procesul de unire şi formare a ţărilor româneşti în condiţii mai favorabile. În luptă cu fărâmiţarea feudală şi cu dominaţia străină, în special cea poloneză şi ungară, „ţărişoarele” române (valahe) s-au unit şi au format „Ţara Românească”, la 1330, sub conducerea lui Basarab I, şi Ţara Moldovei, la 1359, sub conducerea lui Dragoş, iar din februarie 1365, sub oblăduirea domnitorului Bogdan.
După cum subliniază istoricul român Leonid Boicu, ideea unirii statelor mici medievale româneşti a avut o circulaţie internă şi externă „mult mai veche”. În 1600, Mihai Viteazul o traduce temporar în viaţă, unind sub un sceptru Transilvania, Moldova şi Ţara Românească.
În „proiectul grecesc” al Ecaterinei a II-a se prevedea formarea statului autonom Dacia, compus din Moldova şi Ţara Românească sub conducerea lui Grigori Potiomkin (Jean Nouzille, Moldova. Istoria tragică a unei regiuni europene, Chişinău, 2005, p. 89).
Fiul guvernatorului Basarabiei Scarlat Sturza – Alexandru Sturza (1791-1854) – la începutul secolului al XIX-lea a alcătuit un plan pentru formarea statului „Moldo-Vlahia” ca o împărăţie deosebită (independentă), împreună cu Basarabia, Bucovina şi Transilvania” (Aurel Kareţki, Adrian Pricop, Lacrima Basarabiei, Chişinău, 1993, p. 15).
3. Pregătirea Unirii din 1859. Ideea Unirii s-a realizat în 1859, când s-au format condiţiile necesare interne şi externe în lupta poporului român pentru apărarea teritoriilor sale. În această perioadă poporul român s-a considerat ca fiind o naţiune românească. Naţiunea română s-a prezentat în secolul al XIX-lea ca o comunitate stabilă de oameni, constituită istoriceşte, având o limbă comună, un areal geografic unic şi stabil, o viaţă social-economică comună, o componentă psihologică, sufletească aparte, care se exprima în comunitatea culturii.
În ciuda separatismului feudal şi a cuceririlor impuse de forţele externe, poporul român a avut întotdeauna conştiinţa identităţii etnice româneşti şi de limbă română. La 2 mai 1478, Ştefan cel Mare vorbeşte despre existenţa a două Ţări Româneşti, (una Valahia şi l’altra Valahia, adică „cealaltă Valahie”).
În 1532 călătorul italian Francesco della Valle scria că locuitorii Ţării Româneşti şi ai Moldovei „îşi trag originea şi numele de la legiunile lui Traian” şi „Limba lor se deosebeşte puţin de limba noastră italiană” (Studii. Revista de istorie, 1959, nr. 1, p. 23). Totodată, cronicarii români din secolele XVII şi XVIII au dezvoltat ideea identităţii româneşti a populaţiei din acest areal geografic. Grigore Ureche, Miron Costin, Nicolae Costin, Ion Neculce, Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir au fundamentat ştiinţific şi istoric comunitatea de origine, de credinţă şi de limbă a poporului român din întregul areal românesc.
O societate nouă, cu noi relaţii economice de piaţă şi cu principiile care pot fi, după cum scria N. Bălcescu: „Dreptate, Fraternitate şi Unitate” (N. Bălcescu, Opere, Bucureşti, 1953, vol. I, p. 312), se putea realiza numai în urma unirii întregului areal românesc. Deputaţii clăcaşi din Divanul Ad-Hoc al Moldovei spuneau la 1858: „Vroim să scăpăm, vroim să ne răscumpărăm, să nu mai fim ai nimănui (nici ai turcilor, nici ai ruşilor, nici ai ungurilor sau polonezilor – A.M.), să fim numai ai Ţării, să avem şi noi o Ţară” (Studii. Revista de istorie, 1959, nr. 1, p. 28).
Una din premisele unirii de la 1859 a constituit-o mişcarea naţională, lupta clasei politice din Principatele Române pentru independenţă, pentru unirea şi formarea României moderne. Răscoala lui Tudor Vladimirescu din 1821, Revoluţia din 1848-1849 din Ţările Române au urmărit, în primul rând, abolirea relaţiilor feudale şi răsturnarea jugului otoman în Muntenia şi Moldova, lichidarea jugului austro-ungar în Transilvania şi a celui ţarist în Basarabia.
Intelectualitatea din Principatele Române a luptat pentru Unire, s-a adresat cercurilor democratice din Franţa, Anglia, Austria, Rusia, SUA, Sardinia pentru a contribui la Unirea Ţărilor Române.
Analizând poziţia marilor puteri, N. Bălcescu scria, la 4 martie 1850, că „Unirea Munteniei cu Moldova e un lucru câştigat pentru toată lumea. Deci România noastră va exista.” (Studii. Revista de istorie, 1959, nr. 1, p. 30). Mihail Kogălniceanu scria în 1848, în „Dorinţele partidei naţionale în Moldova”, că Unirea celor două Principate este „cheia de boltă” şi „cununa tuturor reformelor” (Studii. …, p. 30).
„Sub dominaţia imperială a Turciei şi a Rusiei n-a fost nedreptate, n-a fost umilire, n-a fost înjosire, n-a fost jefuire la care să nu fi fost supuse Ţările Române. „Turcii ne-au prădat rodul muncii noastre, ne-au impus birul sângelui nostru, iar ruşii au prădat, au jefuit, ne-au înjosit, ne-au umilit, ne-au pângărit sufletul, ne-au distrus limba, ne-au furat pământul, l-au colonizat cu alte populaţii jefuitoare, ei ne-au omorât însăşi fiinţa noastră românească” (Ioan Pelivan, Basarabia de sub oblăduirea rusească // Viaţa Basarabiei, 1941, nr. 1, p. 9).
„Măsurile de rusificare şi deznaţionalizare în Basarabia ajung să fie tot mai aspre, mai ales după 1855, când în urma războiului din Crimeea,Tratatul de pace de la Paris obligă pe ruşi să cedeze Moldovei gurile Dunării cu judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail şi când în Moldova şi Valahia creşte tot mai puternic curentul de Unire a tuturor românilor.” (Viaţa Basarabiei, 1941, nr. 1, p. 10).
Clasa politică din ambele Principate a recunoscut necesitatea Unirii, s-a pregătit pentru acest eveniment. Ziarul „Opiniunea” scria că „viitorul ţărilor noastre are a se hotărî de noi înşine”. În acele timpuri grele, când românii din ambele Principate au fost chemaţi să-şi arăte curat voinţa lor, când Divanurile Ad-Hoc trebuiau să se pronunţe asupra sorţii a cinci milioane de români – anume în aceste împrejurări excepţionale s-au adresat la Paris, chiar din arena luptelor pentru Unire, anumite cereri pentru a se organiza şi edita un ziar la Paris care ar fi un organ de presă „al opiniilor tuturor românilor din Paris, care să exprime adevăratele voinţe ale Ţărilor Române, trebuinţele lor, să lumineze ideile care ar exprima interesele tuturor românilor care îşi iubesc Ţara lor – România. Românii din Paris, Londra, Berlin, Roma, Petersburg au apărat cauza unităţii lor naţionale şi la Congresul de la Paris din 1856. Editarea ziarului „Opiniunea” la Paris în 1857 ne-a arătat că „Românii vor Unirea, că aceasta nu este numai o idee şi că în străinătate s-a şi pus în faptă Unirea, despre care comisarii europeni au întrebat pe românii moldoveni şi munteni dacă sunt uniţi. Românii de la Paris s-au adunat între ei, au discutat, au cugetat împreună ca să susţină Unirea şi să salveze Ţările Române de la pierzanie. Ziarul „Opiniunea” a fost un ziar al tuturor românilor. „Ţările noastre vor simţi plăcerea că fiii lor din străinătate – scria D. Urechia în articolul de fond al ziarului „Opiniunea” din 18 martie 1857, la Paris lucrează împreună şi sunt uniţi pentru fericirea Patriei lor comune. Fie ca unirea noastră să stea de exemplu fraţilor noştri din Ţară.” (Publicaţiunile periodice româneşti. tom 1, Bucureşti, 1913, p. 466).
Redacţia ziarului „Opiniunea” considera că, pentru a realiza Unirea, este nevoie de alegerea pentru tronul României „a unei dinastii ereditare latine”. Sosise timpul nu numai să se dorească Unirea, ci şi ca această Unire să fie realizată.
Filosofia, ideologia şi politica unionistă au prins rădăcini în masele populare a Ţărilor Române, care au devenit treptat o puternică forţă motrice în dezvoltarea întregului popor român. Clasa politică din ambele Principate a fost la înălţimea timpului său şi a ştiut cum să realizeze mai bine visul de secole al tuturor românilor. Unirea de la 1859 ne învaţă şi astăzi pe noi, românii basarabeni, cum să procedăm în prezent. Poporul român este ultimul popor din Europa care nu poate încă să se unească şi să se dezvolte ca parte componentă a civilizaţiei europene. Noi avem în prezent o singură cale: trebuie să mergem spre Unirea cu România şi integrarea europeană. A sosit momentul renaşterii naţionale a populaţiei oraşelor, comunelor, satelor şi cătunelor basarabene. Trebuie să stopăm vachanalia comunistă care ne duce iarăşi în componenţa imperiului rusesc. Toţi acei care au votat cu comuniştii în 2001 şi 2005 – toţi au devenit separatişti şi părtaşi ai politicii imperiale ruseşti. Oameni buni! Trebuie să vă treziţi. Noi suntem de acord cu acad. Nicolae Dabija că Unirea cu România este “Unica şansă de supravieţuire a noastră ca neam românesc aici între Prut şi Nistru, - trebuie convins omul simplu”. Istoria Unirii din 1859 ne învaţă că masele populare trebuie să revină la ideea naţională, la ideea Unirii, să voteze în 2009 lista unioniştilor, tot aşa cum în 1858-1859 au votat pentru unioniştii din Adunările elective din Moldova şi Ţara Românească. Anume atunci s-a realizat unirea, visul istoric al tuturor românilor.  Prin formarea României moderne poporul român a fost salvat de la pieire, a participat activ la dezvoltarea civilizaţiei europene. Şi astăzi problema Unirii este actuală pentru toţi românii basarabeni şi transnistrieni. Pentru a ne salva de la rusificarea şi deznaţionalizarea totală noi trebuie să ne unim cu România. Despre aceasta ne vorbesc legităţile dezvoltării poporului român. Noi toţi trebuie să luptăm ca în rezultatul alegerilor să avem în 2009 un Parlament, în care ar răsuna cu o putere majoritară dorinţa de unire cu România şi integrarea europeană.

Anton Moraru,
doctor habilitat în istorie, prof. univ.
Gheorghe Cernea, prof. univ.

(continuare în numărul următor)
   
 
 
Adaugă comentariu (0)
 
Nume:
Comentariu:
Vizitatori: 1264342
sus

© 2014 Literatura şi Arta.
Toate Drepturile Rezervate.

Tel. +373 22 21 02 12
Fax +373 22 23 82 17
Email: literaturasiarta_md@yahoo.com

Prima | Ziarul | Evenimente | Agenda culturală | Patrimoniul cultural | Forul Democrat al Românilor | Contacte | test | .............. | Ultimul număr îl găsiţi aici!
Creat de TRIMARAN