Prima   Contact   Harta  
Prima
  Ziarul
  Patrimoniul cultural
  Forul Democrat al Românilor
  Contacte
  Ultimul număr îl găsiţi aici!
Agenda culturală
vezi mai mult
Chestionar
Cit de des accesati situl nostru?
Vezi arhiva
     

Editorial
AŞCHII DE CER (XXII)
   
1. Într-o seară, după ce a revenit de la grădiniţă, o fetiţă i-a spus mamei sale:
– Mămico, vreau să te rog ceva. De azi încolo să nu mă iei tu de la grădiniţă... s-o trimiţi mai bine pe bunicuţa după mine...
– De ce, puiul mamei?
– Toţi copiii spun că tu eşti tare urâtă. Şi râd de mine.
– De ce ar râde de tine?
– Pentru că, spre deosebire de alte mămici, tu ai o faţă plină de arsuri şi brăzdată de cicatrice.
– Într-adevăr, copiliţa mea dragă, faţa mea nu este cea mai frumoasă. Am să-ţi spun şi de ce. Pe când aveai numai câteva luni, ni s-a aprins casa. Şi totul ardea cu flăcări înalte în jurul pătucului tău. Eu mi-am făcut drum prin para puternică, printre mobilele cuprinse de flăcări şi te-am scos la aer. Atunci mi-a ars toată faţa. Nu putusem să mi-o acopăr cu mâinile, pentru că te ţineam pe tine. De acea sunt aşa cum mă vezi, fetiţa mea.
Copila s-a apropiat atunci de mama ei, i-a mângâiat în tăcere cicatricele, iar apoi i-a spus:
– Iartă-mă, mămică dragă. De ce nu mi-ai spus ca să ştiu şi eu că mama mea este cea mai frumoasă mamă din lume?!

2. Gândurile noastre, bune sau rele, devin idei. Ideile devin cuvinte.
Cuvintele devin fapte.
Faptele devin obişnuinţe.
Obişnuinţele devin caractere.
Caracterele devin destine.
În concluzie: destinul fiecăruia dintre noi depinde de calitatea gândurilor sale.

3. Valeriu Gafencu (născut la Sângerei în 1921 şi dispărut în penitenciarul de la Târgul Ocna din România în 1951) murea de tuberculoză atunci când a intrat în celula sa un emisar sovietic, care i-a propus:
– Dacă renunţi la cetăţenia română, te ducem în URSS, unde te vom trata şi vei scăpa cu viaţă...
„Sfântul închisorilor”, cum mai e numit Valeriu Gafencu, n-a spus niciun cuvânt, martorii povesteau că s-a întors cu faţa la perete şi a preferat să moară decât să renunţe la cetăţenia de român.
Şi atunci, noi, cei care nu avem moartea veghindu-ne la căpătâi, de ce am renunţa la ea?

4. Un fost deţinut, care mi se prezintă Mihai Ulmu, cu numele eroului unei cărţi pe care am scris-o, îmi povesteşte că, atunci când se întorsese din Siberia prin 1955 şi a intrat în clasa unde fusese învăţător, a recunoscut ramele maiestuoase – „adevărată operă de artă”, cum mi-a spus – cu care era încununat portretul lui Stalin, ce atârna deasupra tablei.
– Eu le-am cioplit..., le-a spus cu mândrie noilor institutori.
– Cum le-ai cioplit, dacă erai în Siberia? a fost întrebat.
– Le cioplisem înainte de ’40 pentru portretul lui Carol al II-lea, dar văd că a fost de folos şi noii puteri...
În toată Basarabia, cei care au adus cu tancurile şi portretele conducătorilor lor au folosit de multe ori ramele meşterite de basarabeni, mulţi dintre ei – deportaţi pentru că au cioplit rame pentru alţi conducători şi pentru alte nădejdi, chiar pentru portretele celora care i-au exilat sau i-au pus la zid.

5. Un domn mi se prezintă:
– Doctor în filologie...
Un altul:
– Doctor în istorie...    
De ce limba noastră şi istoria noastră au nevoie de doctori?, mă întreb.
Oare nu de aceea că atât una, cât şi cealaltă – ca nişte organisme slăbite în ani de gulag –  sunt încă bolnave şi ar trebui tratate cu răbdare şi competenţă?!

6. Un cunoscut îmi explică de ce, înainte de a bea licoarea, oamenii ciocnesc paharele:
– Ochii văd vinul, nasul îl miroase, gura îl soarbe, trebuiau să audă ceva şi urechile.
Ciocnitul paharelor e vinul băut cu auzul. E vinul care se aude.

7. Un concetăţean doarme pe o bancă în gară.
– De ce dormi la gară? Nu ai o casă? 1-a întrebat cineva.
– Ba am două case: una din care am fost dat afară şi o alta în care nu pot să intru.

8. M. s-a recăsătorit cu fosta lui soţie.
Cu aceiaşi naşi. Cu aceiaşi nuntaşi. Asta a fost condiţia ei.
Apoi – căsnicia lor s-a repetat întocmai: certuri, bătăi, neînţelegeri, divorţ.

9. Un sfat care ar trebui să prindă bine tinerilor însurăţei: o femeie nu trebuie iubită atât pentru ceea ce este, cât pentru ceea ce va fi.
10. Un critic îi reproşează unui poet că acesta nu şi-a scris încă „Luceafărul” său. E ca şi cum i-ar reproşa unui cardinal că nu a ajuns Papă!

11. Părintele Serafim mi-a spus odată nişte fraze:
– Dacă vrei să reuşeşti în viaţă – să te bucuri de ceea ce faci. Iar dacă nu te mai poţi bucura de ceea ce faci tu, bucură-te de ceea ce fac alţii.
Acest sfat m-a ajutat să nu fiu contaminat de boala invidiei.
De regulă, nu sunt invidiaţi semenii care fac mai rău decât ceea ce faci tu, ci cei care fac mai bine. În loc să înveţe de la ei secretul, ca să-l parafrazez pe un preşedinte de stat, „lucrului bine făcut”, în loc să depună efort ca să-i depăşească şi să se depăşească – omul nostru invidiază. Or, e cu mult mai uşor să invidiezi decât să munceşti.
Dar tocmai munca te ajută să-ţi învingi toate complexele, atât cele de inferioritate, cât şi pe cele de superioritate.

12. Zgomotul nu face bine, binele nu face zgomot.
Zgomotul nu e muzică, aşa cum pretind cei care-1 generează; nici binele, pentru a fi luat în seamă, nu se impune cu tam-tamuri şi lovituri de măciucă.

13. Fiecare vede lumea şi pe alţi oameni aşa cum e el. Un copil care nu minte va crede că minciuna nu există.
Un individ care fură va fi încredinţat că omenirea întreagă e alcătuită din hoţi, cu deosebirea că unii, cei mai virtuoşi, încă n-au fost prinşi.
Un om râu va trăi cu impresia că toţi oamenii sunt nişte mişei şi că urmează să te comporţi cu ei ca atare.
Vei fi tratat totdeauna cu cea mai mare neîncredere tocmai de oamenii în care ar trebui să ai cea mai puţină încredere.

14. Oamenii sunt de patru feluri:
• care ştiu ce vorbesc,
• care vorbesc ce ştiu,
• care nu ştiu ce vorbesc,
• care nu vorbesc ce ştiu.
Unii sunt înţelepţii, alţii sunt ignoranţii, iar ultimii sunt preoţii care spovedesc, taina mărturisirii fiind harul cel mai de seamă pe care i l-a încredinţat Cel de Sus unui muritor.

15. Un oraş fără biserici e locul unde te poţi rătăci cel mai uşor.

16. Auzim de multe ori oameni necăjiţi care spun:
„M-a părăsit Dumnezeu”.
Dar Tatăl nu ne abandonează niciodată.
Noi suntem cei care-L abandonăm.
O facem când ni se pare că ne putem descurca fără El ori când credem că ar atenta la libertatea noastră (de a greşi, de cele mai multe ori), iar atunci când îl căutăm, în mare nevoie de aripa Lui ocrotitoare, ne mirăm că nu-L mai găsim în locul în care L-am părăsit şi unde, credeam, nădăjduiam, speram, ar mai fi trebuit să ne aştepte.

17. Îmi povesteşte un om de afaceri ce se grăbea la o întrunire la care nu avea dreptul să întârzie, pentru că urma să semneze un contract foarte important pentru el. Mai rămâneau câteva minute până la întrunire şi nu găsea nicidecum un loc unde să-şi parcheze maşina.
Şi atunci a început să se roage:
– Ajută-mă, Doamne, ajută-mă, Doamne. Ştii cât de important este acest contract pentru mine. Ajută-mă să găsesc un loc în care să parchez maşina.
Dar exact în acea clipă o maşină ieşi din parcare, parcă special ca să-i ofere lui locul. Şi atunci omul nostru e exclamat:
– Mulţumesc, Doamne. Nu mai e nevoie. Pentru că, iată, am găsit un loc.

18. La mănăstirea din pădure sunt momente când rugăciunea parcă se spune singură pe sine. Nu ştii cuvintele, dar ele te ştiu. Fără de veste, simţi cum ţi se deschid ochii lăuntrici. Îngerii de vopsea de sub cupolă îi auzi cum foşnesc din aripi. Aurele martirilor se ating împrăştiind scântei. Cei care se roagă se unesc într-o singură rugăciune. Sau, poate, rugăciunea este cea care-i uneşte. Cuvintele nu mai pot rămâne înlănţuite, ele zboară pe deasupra lor şi te înalţă şi pe tine.
Ca şi cum ai respira după ce ai stat mult timp sub apă.
Ca şi cum ai lega ziua de azi cu ziua de ieri şi cu cea de mâine...
Atunci înveţi să te rogi nu numai cu buzele:
„Sfinte Dumnezeule,
Sfinte Tare,
Sfinte fără de Moarte...”

19.    Totdeauna Dumnezeu este adevăr, dar nu totdeauna adevărul este Dumnezeu.
Nicolae DABIJA
Patrimoniul cultural
Cetăţi
Cetatea Soroca. Unicul monument de istorie si arta medievala moldoveneasca, ce s-a pastrat integral, asa cum a fost conceput de mesterii zidari.
Cetatea Hotin. Cel mai important edificiu din sistemul defensiv al Moldovei medievale, face parte din sirul de cetati, care au stat ca niste pietre de hotar la malul Nistrului.
Cetatea Albă. Cea mai veche cetate de frontiera a Moldovei, situata la limanul Nistrului. Grecii o numeau Levcopilis, dacii - Vidava, romanii - Alba Iulia, genovezii - Moncastro sau Maurocastro, turcii - Akkerman, rusii Belgorod.
Mănăstiri
Mănăstirea Căpriana. Intr-o zona pitoreasca de codru, la 40 km nord-vest de Chisinau, se gaseşteuna dintre cele mai vechi manastiri din Moldova - Capriana (întemeiată în 1429).
Mănăstirea Hâncu. În 1678, intr-o zona de codru, la izvorul rîului Cogîlnic (cca. 55 km vest de Chişinau), marele stolnic Mihail Hancu infiinţeaza, la rugamintea fiicei sale, o manastire de maici.
Mănăstirea "Sfânta Treime", Saharna. Situată la 110 km nord de Chişinau, pe malul drept al rîului Nistru, mănăstirea "Sfînta Treime" de la Saharna este pe bună dreptate considerată printre cele mai mari centre de pelerinaje religioase din Moldova.
 
Vizitatori: 1344525
sus

© 2015 Literatura şi Arta.
Toate Drepturile Rezervate.

Tel. +373 22 21 02 12
Fax +373 22 23 82 17
Email: literaturasiarta_md@yahoo.com

Prima | Ziarul | Patrimoniul cultural | Forul Democrat al Românilor | Contacte | Ultimul număr îl găsiţi aici!
Creat de BRAND.MD